Tăcerea iubirii

                                           

Dor! Cuvintele dor! Cuvinte dor!

Am stângăcia de a îmbrăţişa cuvinte nepotrivite; pe celelalte ţinându-le prin caiete sau prin sertare pe care nu le mai deschid. Nu uit cheia lor, doar că nu mai are rost să o păstrez, zic câteodată.

Dar acum, îmi amintesc „cuvintele noastre”. Ele sunt formate din nerostiri, din plecări sau din veniri nepetrecute aievea.

Cuvintele noastre, care au un „împreună”, străpung zările gri în care, de atâtea timpuri, ne-am pierdut.

Cuvinte rostite pe treptele unei margini de timp, cuvinte pe care aştepţi să i le spui, sperând că are să le audă, cuvinte şoptite, cuvinte care sparg norii şi plutesc către un necunoscut care parcă ieri era alături.

Cuvinte călătoare închise într-un gând pe care nu-l mai laşi să plece, cuvinte inventate, pentru că dragostea e prea mare ca să mai poată fi comparată cu un „te iubesc” nerostit nicicând.

Cuvinte strigate în primul leagăn al copilăriei, cuvinte care rămân şi pe care le rosteşti mai târziu, în speranţa că va veni adus de unda lor.

Cuvinte care se confundă cu secrete, devenind taine întru două suflete.

Cuvinte nerostite, neînţelese, neîmpărtăşite sau, mai mult decât atât, inexistente.

Cuvinte care nu aud şi care nu ascultă alte cuvinte rostite – doar un sunet, un alt sunet care devine nevorbire în el însuşi, dar care, în tine, se transformă în cânt.

Cuvinte din crucea nopţilor, când nu mai ai nimic concret de împărtăşit.

Cuvinte care se visează ele însele, dorind să fie aşezate într-o frază frumoasă, simplă, curată, care să spargă barierele timpurilor. Care să fie recunoscute ca aparţinând Începutului. Care să rămână. Care să nu moară odată cu visul dinspre zori, sau cu neumbra amiezii, cu aprinsa vară sau cu străveziul curcubeu dintre ploi.

Cuvinte care să atragă alte cuvinte, să formeze cercul lor de putere, până când ajunse pe margini de inimi şi de cercuri/spirale, în centru, să se dizolve într-o tăcere ameţitoare, adâncă.

Cuvinte care să alunece împreună cu alte cuvinte, în stări creatoare de lumi şi universuri, care să le străbată îngemânate până la starea nefiinţei.

Cuvinte care să devină semne, fie şi pentru un singur anotimp, în tăcerile strecurate în minte şi inimă.

Există cuvintele care să ne facă să ne regăsim, care să se aşeze uşor pe timpanul tău şi să ne auzim unul pe celălalt?… Ca să ne dăm seama cât ne-au lipsit?

O să le auzi vreodată? O să vii?

În fiinţa mea mi-e dor, tare dor de Tine.

Încep să număr clipele, de parcă ele sunt responsabile de buna funcţionare a inimii. Trec uneori dintr-un ieri înspre mâine, pentru că azi nu e un timp perfect sau nu vreau eu… Dar învăţ să trăiesc în acum, învăţ minunea împlinirii care este doar în clipă şi iar în clipă. Şi aşa veşnicia devine sens unic.

Stare neverosimilă ca ameninţarea unui surâs. Încep să gândesc într-o limbă veche de templu unde mi s-a poruncit să te iubesc. O voi face din ascultare, din drag de oracol…

Pleoapa întunericului muşcă din mine. Pot vedea şi cu ochii închişi. În aducerile de zile şi nopţi, învăţ cum e să fiu cuvânt de iubire.Tac ca întreg focul din venele mele. Te închid în mine, să învăţ a fi ceea ce oracolul glăsuia. M-ai închis în tine, să-ţi fiu inimă. Numai tu ştii să mă înveţi că lumina poate să mângâie şi să ardă la nesfârşit atunci când e dorită.

Suntem pe un tărâm în care incantez cuvintele puterii mele, cuvinte care ne vor uni. În mine creşte un mâine, tot mai adânc. Numai tu mă înveţi să mai fiu flacăra cea dintâi, în care este gingăşia mea, revărsare de mir păzitor de porţi. Aromă de foc în care te cuprind izbăvitor.

Vei voi cândva a ţine în mâini pagini pârjolite, neantice, care se întretaie la porţi de dor, unde sunt întotdeauna?! Îţi vor aminti…

Vino!

Ard dorul şi lacrima,

arde cerul din mine, aprins de IUBIREA VEŞNICIEI DIN NOI!

                                                                ☼☼☼

Fragment din cartea ,,Izvorul iubirii” – Danaela Ed. Sarbatoare Publications, Sydney, Australia,

http://dordanaela.blogspot.ro/2013/01/carti-publicate.html