Inorogii

 

O dorință, apoi un vis care se repetă, aproape an de an. 

Inorogii apar în clipe de sărbătoare a Sufletului, de adâncire în Tainele veșniciei din noi. 

Și cu fiecare an, curgerea și îngemănarea lor cu viul din mine e tot mai profundă. 

Este o poveste scrisă demult, mereu tot mai prezentă până înspre final...

                                                         ☼   ☼   ☼

Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid pătrunzând în lumile viselor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într­-un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, nu mai ştiu unde sunt.

INOROGUL, alb şi maiestos, blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-­mi afund obrazul, să-­i cuprind grumazul cu braţele, într-­o caldă îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate religiile lumii apare El.

Şi mi-­e dor, cu fiecare ceas mi­-e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de LACRIMILE lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Iar inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când se trezeau, erau vindecaţi.

Dar unii au înţeles că, dacă te ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor. Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Cineva mă visează, deschizându­-mi poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă. Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc. Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al dorurilor mele, sub sigiliul lunii.

Apar mlădioşi, mişcându­-se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu-­mă, străpungându-­mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i­-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit­-o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.

Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându­-se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă-­mă, minune! Iartă­-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i­-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-­mă, Iubire!”

Îl cuprind cu braţele pe după gât, aşa cum mi-­am dorit cu ardoare, băgându-­mi capul în coama lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu­-se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le-­am făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu­-mi capul de obrazul lui. 

Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat, licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea lor. Mă alintă uşor, mângâindu-­mi obrajii. Iar eu devin totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi­-am dorit dintotdeauna, aşa cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.

Sunt frumoşi amândoi în dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună ca o umbră, în adâncul pădurii.

Mi-­au redat ceva, ceva ce nu pot defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi încet, se naşte TĂCEREA în mine, tăcere în care aud totul. Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.

Rămân nemişcată, cu o imensă pace în inimă. Nu voi mai fi singură.

 M­-au chemat în visul lor.

                                                              ☼

Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului - Povestea unui mister, un cântec de rază

O poveste fascinantă despre Imnul la Rugul Aprins Acatist al Maicii Domnului am citit acum mulți ani, în Revista Lumea Misterelor. O poveste, o taină*.

 În Obcinele Bucovinei, trăia retrasă, doamna Melania C. una din frumusețile Bucureștiului interbelic, care a fascinat cu frumusețea și eleganța sa, pe toți cei din jur: membri ai Casei regale, politicieni, gazetari, ofițeri… Pe cei asupra cărora privirea ei poposea, nu o mai uitau. 

 Intr-o căsuță dată cu var alb, cu o grădină plină de flori în mijlocul căreia trona un nuc imens, trăia dna Melania cu „ochii de icoană”, acum cu o altă eleganță, care-ți copleșea, duios și răvășitor, inima. Ochi curați care priveau direct în suflet. Simțeai că ești ca o carte pe care ea o știa citi. 

 Eu nu am cunoscut-o. Citind articolul parcă eram acolo, în livada de basm. Simțeam mireasma florilor, auzeam zumzetul molcom al gâzuțelor, foșnetul ierbii și a frunzelor în adierea vântului… Povestea ei, zguduitor de simplă. Puțin înainte de cel de-al doilea război mondial, femeia care era sufletul sindrofiilor, nu mai apărea nicăieri. Se zvonea că se îndrăgostise de un scriitor și gazetar care era unul din întemeietorii Cercului Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim, din București și din care făceau parte clerici și mireni, scriitori, oameni care căutau desăvârșirea prin Rugăciunea Inimii. Se îndrăgostise de Sandu Tudor, care va îmbrăca haina monahală sub numele de Agathon apoi ca ieroschimonah, Daniil Tudor. Melania l-ar fi vrut pe Sandu Tudor, numai pentru ea. A participat la întrunirile de sâmbătă și duminică ale Cercului Rugului Aprins, numai pentru a fi aproape de Sandu Tudor, care era o covârșitoare prezență în inima ei înflăcărată. 

 „ De la Sandu am înțeles că darul cel mai de preț pe care mi-l putea face, nu era atât iubirea lui, ci ajutor pentru a mă înțelege pe mine și relația mea cu Domnul Iisus. Eu încercam să mi-l apropii pe Sandu mergând la acele întâlniri de sâmbătă și duminică de la Antim, însă atunci, ca și acum, femeile nu erau acceptate cu ușurință în discuțiile pe teme religioase. La început, orgoliul mă făcea să îmi strig pe față nemulțumirea…. Nu mă luau în seamă și bine făceau. Încet, am învățat să mă smeresc, să tac și să ascult. Sub ochii mei și în ființa mea, Sandu Tudor se transforma dintr-un bărbat pe care îl iubisem și pe care mi l-aș fi dorit ca soț, într-un îndrumător spiritual” spunea Melania.

 „ Au trecut ani și, în 1948, după război, când Sandu era deja călugăr, mi-a spus într-o zi, după ce mă împărtășisem: Soră, am să-ți fac un dar. Prețul este acela pe care i-l vei da chiar tu. De tine depinde ca el să lucreze și mi-a întins câteva coli de hârtie acoperite cu un scris mărunt. Atunci a fost ultima oară când l-am văzut pe Sandu Tudor și am știut că nu trebuie să-l mai caut niciodată căci făcuse deja totul pentru mine: îmi dăduse Rugăciunea Inimii, demult în primii ani ai Rugului și acum îmi oferise ceea ce oamenii de aici numesc „ vorba de leac: Acatistul Maicii Domnului”.

 „Maica Domnului - Doamna de Taină, a nopților albastre, cu trei luceferi pe haină”, poposise în acel sătuc din Obcinile Bucovinei și alina prin „vorbele de leac”. 

 Doamna Melania nu le dădea de cum cereai. Stăteai și două zile și nopți la poarta ei sau ți-o dădea imediat. Depindea de cugetul fiecăruia, de urgența împlinirii cererii. Una era să se întorcă bărbatul acasă, sau să nu mai bea, să aducă hoții ce au luat și altceva să găsești un copil rătăcit. 

 Rugăciunea către Maica Înțelepciunii și a Luminii, prin stihurile ei, are o încărcătură specială, magică, pe care sufletul fiecăruia o primește, în timp. Dezleagă capcanele în care sufletul și trupul fiecăruia au căzut. Maica este mereu mijlocitoarea către darurile pe care le avem dintotdeauna în noi.

 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului este doar unul în ortodoxia noastră. Așa cum fiecare țară are un Imn propriu, așa este și acest unic Imn pentru noi. Prima versiune a „Imnului-Acatist” a fost scrisă între anii 1946-1948 la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Au circulat copii ale acestei rugăciuni care a fost terminată în 1958 la Mânăstirea Rarău când monahul era Stareț și primise schisma monahală sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor. 

 Este un Imn Acatist special? Nu știu să explic, dar este. Frumusețea lui se deszăluie sufletului, în inima celei care o citește. Este firescul care te cheamă de dincolo de firea omenească. 

 Aprinzi o lumânare de ceară curată (faci un efort și vei găsi), spunând: „ Ridic această lumină către Maica, Doamna de Taină a sufletului meu pentru …. Și spui dorința”. Sau spui cum simți tu. 

Doar a aprinde o lumânare nu e suficient. Spui către cine și pentru ce provoci o asemenea deschidere înspre Tainele dincolo de cuvinte. 

 Sunt mai multe variante ale Imnului. Fiecare o va descoperi pe cea folositoare și de ajutor.

 În timpul citirii, mulți spun (și confirm că așa este), că gândurile vin năvală, senzațiile zburdă libere, ațipești brusc, tresari…. A te lupta cu ele nu e indicat. Unde îți duci atenția se duce și energia și eliberarea e dificilă. Unde este dusă atenția, energia va fi mărită. 

 Un moment, ca o lacrimă de cer, a fost când am ridicat ochii și am privit în aura flăcării spunând: „….Doamnă de Taină, a nopții albastre, Stăpână cu trei luceferi pe haină”. A fost o adresare directă către o prezență. Nu „știam” că este, era. Am trecut dincolo de flacără, dincolo de gândire, mă adresam  Doamnei Luminii însăși. Era Lumina! A explica e dificil. Sunt trăiri pe care e anevoios să le expun, să le scriu, să încerc a le ordona cursiv. 

 Uman, e ca și cum ai sta de vorbă cu cineva. Sigur că este mult mai mult decât asta. A fost „vecia oprită în încăperea unei clipe”. Nu citesc acum Imnul căutând acea „pecete de jar pătrunsă în suflet”. Nu am asemenea așteptări.

 Frumusețea și tainele înscrise în această rugăciune se descoperă treptat, în fiecare stih, dincolo de orice așteptări care sunt, de fapt, mari poticniri. Sufletul se luminează în tainița inimii. Tainele curg de pe buzele tale îngemânându-ți sufletul cu adieri de raze în adâncurile tale, pe care le sorbi asemeni însetatului din deșert.

 Bucură-te… spui doar de pe prima treaptă a rugăciunii?! Simte Bucuria în tine, dăruiește din adâncul Bucuriei tale… poți citi de mii de ori: Bucură-te! Doar când din tine izbucnește ca un vulcan Bucură-te, atunci știi ce este rugăciunea. Trăiești, tu ești ruga însăși. Este bucuria negrăită pe care o aprinzi veșniciei tale, dincolo de firea robită materiei.

 „Inima omului și inima Domnului” bat laolată în Taina de veacuri. Acum începi să auzi prin deplinătatea ta. Cele „Șapte cercuri de Lumină care închid în ele Sfânta jertfă, Pecetia Octavă” (Caietele părintelui), se cer iluminate, trăite. 

 Poți spune cuiva Bucură-te fără să fii tu bucuros?! Nu te-ar crede. În Imn e mai mult. Bucuria din tine va deveni apa vie care-ți va vindeca sufletul și viața. Ție și pentru cei care te rogi. Este o exersare continuă, zi de zi, secundă de secundă. Caută adâncul Bucuriei în tine. Statornicește-te în dăruire și credință.

 Poți aprinde trei lumânări albe, citind șapte seri la rând, la aceeași oră, închinându-te spre răsărit, în caz de nevoie grabnică. 

 Maica este Taina însăși pe care o purtăm de-a pururi în suflet! 

 Să aveți ocrotirea Ei !!! 

 Am scris despre magia lumânărilor, despre folosirea lor, și prin prisma descoperirilor științifice. https://dor-danaela.blogspot.com/2015/03/aprinderea-si-stingerea-lumanarii.html 

si https://dor-danaela.blogspot.com/2015/03/aprinderea-lumanarilor-partea-ii-a.html 

 *Am redat succint, câteva idei și pasaje dintr-un articol pe care le-m citit în Revista Lumea Misterelor, cred că din 2004, coordonată de doamna Aurora Inoan – Dumnezeu să o odihnească în liniște și pace! Multe articole și stereograme le-am „salvat” (decupat) din revistă și le-am păstrat. Mulțumesc doamnă Aurora!

ACATISTUL RUGULUI APRINS scris în 1948 la Mânăstirea Antim 

Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem Ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, copii Tăi. 

Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să-ți strigăm ție:

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară !!! 

                                          (se spune de trei ori)

Condacul 1: Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasã si curatã? E Împãrãteasa rugãciunii, e rugãciunea întrupatã. Stãpâna Lumii si Doamnã a diminetii. Logodnica Mângâietorului, preschimbãtor al vietii! Spre tine noi alergãm, arsi, mistuiti de dor! Ia-ne si pe noi pãrtasi ai Sfântului Munte Tabor. Si fã-te si nouã, umbrã si rouã, tu adumbrirea de dar, sã-si afle si firea noastrã înnoirea, din zãmislirea de har. Ca sã-ti strigãm cu toatã fãptura, într-o deplinã închinãciune: Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Icosul 1: Fecioarã a neînseratului Veac, Sfântã Maicã a Luminii! Ascultã-ne si pre noi cei din pãcat, nevrednicii fii ai tinii! Prea blândã, bunã, Prea Sfântã Fecioarã! Cheia Domnului Iisus! Dezleagã-ne blestemul ce ne-nzãvoarã, deschide-ne calea de Sus, ca din aprinsa descoperire, arcana Doritului Mire si noi sã putem cânta, asa cum Moise dezlegat de sanda, cu fața în vãpaie de rug, fierbinte de har, tie îti striga, unele ca acestea în amurg: Bucurã-te, Tulpinã de luminã a rugului nemistuit! Bucurã-te, Rouã crestinã prin care Dumnezeu S-a ivit! Bucurã-te, Inel al unui foc ce-i mai presus de cer! Bucurã-te, Lacrimã care topesti tot lãuntricul ger! Bucurã-te, Toiag cu floare întru a inimii cãlãtorie! Bucurã-te, Fir de rãcoare izvorât în lãuntrica pustie! Bucurã-te, Pecete de jar pânã în suflet pãtrunsã! Bucurã-te, Zãpadã a minții de nici o patimã ajunsã! Bucurã-te, Mãsurã a opta a Împãrãtiei din noi! Bucurã-te, Învãtãturã scoasã din bucuria din apoi! Bucurã-te, Uimire sãrutatã cu duhovniceasca minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 2: Cum sã ne aflãm odihna de la gânduri? Maicã Fecioarã! Preasfânta Fecioarã! Cum sã ne rupem de-ale patimilor rânduri, ispitele pre înmultite ce ne-nfãsoarã? Dã-ne tu stiinta de taină râvnitã, Mãiestria cea bunã a-nduhovnicirii, cu ea sã biruim firea robitã, pânã în adâncul despãtimirii, si furati de “Ruga cu strigarea luminoasã” sã putem si noi ridica, dintr-o laudã întreagã si nemincinoasã, un psaltic si adevãrat: ALILUIA! 

Icosul 2: Aprinsă floare a necovârsitei vãpãi, de Dumnezeu Nãscãtoare! Tu chip al pãcii vãzut în foc într-un ocol nemãsuratã de rãcoare! Vino spre noi, ajutã-ne sã aflãm, sub blânda ta îndrumare, rãsuflul cel larg al odihnitului zbor din pieptul Porumbitei de argint, pe care si Împãratul prooroc o vedea peste culmile Vasanului plutind: Si laolaltã vom cânta cu îngerescul sobor si cerescul cor, vom alãtura o podobie ca aceasta, cu stihuri asa: Bucurã-te, salt isihast, cu zbor de binecuvântare! Bucurã-te, suflet odihnit sub cuvioasa rãsuflare! Bucurã-te, roatã avântatã a Porumbelului de duh! Bucurã-te, pace asezatã în cugetatul vãzduh! Bucurã-te, Zare arcuitã cu heruvimice aripe! Bucurã-te, Vecie opritã în încãperea unei clipe! Bucurã-te, Vâslã uriasã întru Suisul cel ales! Bucurã-te, a Cerului Sorbire, cu subtiratic înteles! Bucurã-te, Susur de tãcere, cu lunecãri de apã vie! Bucurã-te, Roadã iscusitã, crescutã de filocalie! Bucurã-te, Mãiestritã aflare a tâlcului de închinãciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 3: Peste veacuri, Fecioarã eu te aud, Prin gura lui Isaia, proorocul de jar. Si-n cerul Scripturii vorba ta sunã Cu toate înãltimile de dar: “Cã iatã , Prunc ni se naște si un fiu nouã ni s-a dat. Pe umãr, cu semnul stãpânitor, iar numele Lui: Minunat, Îngerul marelui sfat, Dumnezeul cel biruitor, Domnul pãcii depline si Pãrintele al veacului viitor” Acesta este numele Lui, Numele celor cinci cuvinte, Sfânt Numele Domnului, Pe care Iisus îl va purta. Pãmântule tot, ia aminte, Cu totii sã putem striga: ALILUIA!

 Icosul 3: Dintr-o Maicã de-a pururi Fecioarã Asa S-a zãmislit, S-a-ntrupat Cel ce a pãzit nevãtãmat Trupul Rugului de parã. Cuvântul de rostit s-a fãcut, Numele Domnului de slavã, Dumnezeu cel nevãzut ce-n inima focului S-a zãmislit. Fața frumusetii ceresti, Chipul cel nemãrginit, Pre Sine S-a încãput cu mãsura s-a mãsurat si aievea, Cel nenumit, aici printre noi, S-a arãtat în biruitor smerit cãlare pe o asinã. Cercati darã si voi puterile Numelui de luminã, Si de la moarte la viatã veti trece Cu firea îndumnezeitã ca sã cântãm cu totii laolaltã, limpede si fãrã ispitã: Bucurã-te, Temeiul prin care și în noi Dumnezeu se încape! Bucurã-te, Putere prin care umblãm cu Iisus peste ape! Bucurã-te, Milostivire prin care Hristos ni S-a dãruit! Bucurã-te, Liniste-n care cu numele Aminului ne-am plinit! Bucurã-te, Rãgazul în care Logosul în noi se ascultã! Bucurã-te, Pãtrundere si Împãcare cu firea noastrã robitã! Bucurã-te, Blândete prin care am ajuns Emanuelului frate! Bucurã-te, Tãcere în care Duhul în sânge ne bate! Bucurã-te, Însingurare-n care Cerul din inimă izbucnește! Bucură-te, Limpezime în care Îngerul în trup ni se urzeste! Bucurã-te, Curãtie prin care Numele de Slavã e în lume! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 4: Dragoste este Domnul în veac. Dragoste este Numele Sãu. Cu toate strãduintele dragostei, sã ne pãtrundem adânc de Dumnezeu. Ca tine Fecioarã ce-L porti sã ne amintim cã-L purtãm, Cã-n Dumnezeul cel viu noi trãim, suntem si umblãm. Si orisiunde vei merge, cu Domnul tu sã te stii! Si dintru virtutea de la Domnul și virtutea ta va spori. Cu fiecare fir smerit de rãsuflare Numele Domnului vom chema, Ca sã strigãm laolaltã-n sãrbãtoare, ca o singurã fapturã: ALILUIA! 

Icosul 4: De la tine întelegem, Fecioarã, stãruinta cea neînteleasã și puterea pomenirilor line din ruga smeritã si ștearsã Da, firea apei e moale, a pietrei nespus de vârtoasã. Dar ulciorul de deasupra de piatrã cu prelingerea lui din atârnare, Din picurul boabei de apă, găureste piatra cea tare. Fecioarã, si tu, asadar stãruieste cu a ta milostivire peste aspra noastrã împietrire. Si biruindu-ne cu picul de har, sã-ti cântãm în imn de slãvire: Bucurã-te, Îndrãzneala gingãsiei din zicerea Sfântului Nume! Bucurã-te, Ulcior al picãturii cu stãruintã anume! Bucurã-te, Înfiorare de sceptru din piatra alba a Domnului! Bucurã-te, Fagure dulce al lui Iisus, Fiul Omului! Bucurã-te, Danie de gând cea a Hristosului meu! Bucurã-te, Împãrtãsanie de cuvânt din întruparea lui Dumnezeu! Bucurã-te, Revãrsare de mir pe care Fiul ne-o dã! Bucurã-te, Metanie în fir al lui “Doamne miluieste-mã”! Bucurã-te, Iures ce mã rãpeste si pe mine pãcãtosul! Bucurã-te, Noian de pomenire care-si sporeste prinosul! Bucurã-te, Haricã depãnare a unei chemãri de minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 5: Fecioarã Sfânta, în fata ta, în veac pururi de rusine se vor da cugetarea si ritorii întelepciunii. Cã tu esti pecetea nestricãciunii, Poartã, pentru cei isteti, încuiatã si pildã vie de trãire a minunii. Tu stii cã viata nu ne-a fost datã sã fie numai rãstãlmacitã cãci, se cere, mult mai bogatã decât sã fie numai trãitã. Ea-i dincolo de gând, dincolo de loc, dincolo de șirul de clipe al dãinuirii, E oglinda unui cer lãuntric de foc peste adâncurile inimii si fãpturii. Ea e Cuvântul Lumii, ce pentru ea se vrea cale si întrupare spre vesnicie: ALILUIA!

 Icosul 5: Fecioarã, Preacuratã Maicã, tu esti într-adevãr Trezvia, vointa fruntii în mir adunată, ochiul cel dinlãuntru, deschis în rotundul zãrilor toate, inima cu centrul învins de strãvezimea stãrilor curate, Tu esti cea mai dreaptã luare aminte, care-n puterea agerimii, uneste, dincolo de cuvinte, într-un fulger al mintii, ascutimea gândului de gheatã cu înflãcãrarea iuresului de viatã, Suferinta si bucuria fãcutã cruce, Care pe Întelesul cel înalt Îl aduce. Dar trezia aceasta e trezie de prunc, clarã cheie de adânc, cu repezis iute și strãin, ce cu nimic nu clinteste sufletul tãu cel lin, ci, dimpotrivã, îți dă Sfânta Simplicitate de care pururi noi ne uimim si fațã de care, pe cât se poate, ne plecãm sã cântãm cu întreaga suflare: Bucurã-te, Cruce a înflãcãrãrii si agerimii alesului! Bucurã-te, Osia Cerului cu Luceafãrul Întelesului! Bucurã-te, Spargerea gândurilor si zadarnicului stup! Bucurã-te, Oglinda cea nevãzutã, de dincolo de trup! Bucurã-te, Cãmara cea mai dinlãuntru a sufletului meu! Bucurã-te, Palat minunat al pomenirii lui Dumnezeu! Bucurã-te, Alautã a inimii sub arcușul de gând! Bucurã-te, Cântec pe cinci strune într-una chemând! Bucurã-te, Muzicã negrãitã a celei dea doua nasteri! Bucurã-te, Sãrbãtoare tãcutã a desãvârsitei cunoasteri! Bucurã-te, Logodnã la Numele cel de întelepciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune!

 Condacul 6: Fecioarã Sfânta! Maicã neispititã de nuntã! Tu esti singura inima de om întru care, nescãzut, Numele de mãrire cântã, Din tot rostul LUI cel viu si neprefãcut, De tine, pentru aceasta, cât ne uimim Preacuratã, fiindcã numai în tine, ca niciodatã, inima omului cu inima Domnului au bãtut si bat laolaltã. Rugãciunea, ca un ornic al gândului și al cerului, Curge înlãuntrul tãu și se îngemãneazã, acolo, Cu Psaltirea subtire a misterului lângã dragostea lui Dumnezeu, O, tu! Luminã neîntinatã, nescãzutã, ne-nseratã! Învatã-ne si pe noi întelepciunea inimii, Binecuvântatã! Si asa, îmbunati si vrednici, ca unei biserici, din toatã făptura ție ne vom da, ca drept si sfânt sã putem zice: ALILUIA!

 Icosul 6: Maica Domnului! Inima de Luminã! 

Maica Domnului! Inimã a Pãmântului! 

Maica Domnului! Inimã fãrã de vinã! 

Maica Domnului! Inima Cuvântului! 

La tine venim rusinati si cãzuti, cu trupul apus și genunchii înfrânti, cã din nepricepere, inima noastrã s-a întunecat nespus, Lãsatu-ne-a pe cãile mintii noastre Domnul sã umblãm, Dar, iatã, acum la tine venim, Maica lui Iisus! Primeste-ne ca pe niste pietre ale vietii dornice de bucuriile diminetii, Diminetii celei neinserate, si zideste-ne cu inimi noi si curate, ca sã-ti cântãm: Bucurã-te, Arca de alianta a sufletului meu! Bucurã-te, Cufãr ferecat cu Numele lui Dumnezeu! Bucurã-te, Corabie vie ce plutesti peste tainele Lumii! Bucurã-te, sicrias ferit de toate zãdãrniciile humii! Bucurã-te, Tronule pe care viata te întemeiazã! Bucurã-te, Cutie de cântec prin care sunã o razã! Bucurã-te, Ladã lãuntricã a tuturor comorilor de har! Bucurã-te, Chivot de gând al prea duhovnicescului altar! Bucurã-te, Naos al cerurilor în care mintea-i liturgisitor! Bucurã-te, Sipet de foc din pieptul nostru al tuturor Bucurã-te, Biserică prea doritoare, cu Hristos sã se cunune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 7: Preasfântã, Preamaritã, Preafrumoasã, Preabinecuvântatã Mireasã! A cerurilor toate, Împãrãteasã, care ai apostoli drept alai, îngeri buni, soli si pãzitori. Evanghelisti, cronicari și scriitori. Biserică vie, bine aleasã ca tine Dumnezeieste de luminoasã, de linã, de blândã, de cuvioasã, de primitoare cerește. Dar asa, precum cântã și vorbește din slovă și Sfânta Cântarea Cântãrilor, tu mai ești și nespus de cumplitã, ca niște oștiri sub steagurile lor. Ești clarã, esti seninã și ascuțitã în chip neîmblânzitor. Veghetoare și apãrãtoare a tuturor lucrurilor Sfinte, a preabunurilor haruri: celor din taine, celor din Daruri, din odoare, din semne, din cuvinte. Fiindcã la nunta Marelui Mire e cerutã o grijã de întreaga neprihanire. Nu este îngãduitã necurãtia ochilor si a hainelor. Nimeni dar, dintre acei ce sunt “neînvațații tainelor”, de unele ca acestea sã nu se atingã. Cine va lãsa porcii din mãrgãritare sã se hrãneascã, și-n vasele Sfinte câinii sã lingã? Îndemnarea ca și primirea este numai duhovniceascã. Vino dar si tu, smerit, împãcat și curat! Și așa, cu toții laolaltã, vom striga, Din bucurie întreagã si înaltã ALILUIA!

 Icosul 7: Maica Domnului! Duhovnicã bunã a pãmântului! Pãstrãtoarea Predaniei Cuvântului, tu ai la Ierusalimul cerului, în latura lui cea nouã, tãcutã, o Sfântã și Mare Mãnãstire nevãzutã, unde îti stau, grabnic ajutãtori, toti cei ce sunt ai “lepãdãrii de sine” adevãrati sîrguitori, toti cei ai cetelor de Aschitei, ai cetelor de monahi, de pusnici și anahoreți, de sihaștri și de duhovnici întelepți, și care au în grija lor, ca pe niste comori de binecuvântare: straja, asprimea și mustrarea, toate cele lãmuritoare, curãțitoare și îndreptãtoare, ale neprihanirii și milostivirii tale, cele necovârsite, toate cele care la un loc sunt numite: “Învãtãtura de tainã” sau “Mostenirea Sfintilor” si pe care la îndemanã, le avem si noi vãdite, în hrisoavele, Scripturile și vorbele Pãrinților, pentru care de-a pururi nu vom ști a te lãuda, a te cinsti, a te preamãri, decât numai cântâdu-ti asa: Bucurã-te, Profira bucuriei Împãrătesti a Aminului! Bucurã-te, Plinãtatea de har din lacrima Spinului! Bucurã-te, Rãdãcinã pascalã a bucuriilor noi! Bucurã-te, Pace soborniceascã statornicitã în noi! Bucurã-te, Raiule rodit de toate ploile bucuriei! Bucurã-te, Strãlucire prea clarã din privirile copilariei! Bucurã-te, Trandafir cu rouã din cãmãrile noastre de tainã! Bucurã-te, Suflet înlãcrimat și îmbrãcat cu luminã ca și o hainã! Bucurã-te, Safir al cerului pe inima noastrã picurat! Bucurã-te, Bucurie dupã care vine linistea cea de Sabat! Bucurã-te, Epitalam învesnicit peste Tãcerea de minune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârșitã rugãciune! 

Condacul 8: Doamne Iisuse Hristoase, Domnul meu blând! Cãtre Tine mã aplec cu fruntea. Ca Toma îmi pun mâna la locul cel Sfânt. Strâns si orbit în minte, fãrã de cuvânt astept, ca orbul, puntea Luminii din adânc, cea fãrã înserare și care în tot omul, ca un lãuntric soare, ne lumineazã întreg în încãperea fiintei. Cum nu Te vãd de noaptea grosimii de pãcate, Te pipãi cu sfialã cu degetul nãdejdii, cu degetul credintei, cu deget de bãnuialã, cu deget de dorire si chiar de îndoialã, si neajuns aș pune si cealaltã mânã, dar inima strãpunsã de fulger, de arsurã, îndurerat și dulce, cu rãsuflarea îngânã Chemarea ta întreagã și fãrã voia mea, bătaia rugãciunii aleargã spre luminã într-un: ALILUIA!

 Icosul 8: Maicã a Domnului, Doamnã de taină, 

Doamna nãdejdii, a noptii albastre, 

Stãpâna cu trei luceferi pe hainã și Sfânta Anghiră a nemerniciilor noastre! Cãtre tine din nou, iatã am venit, risipit de lume, de gânduri robit. Că, dupã sfatul cel bun și Binecuvântare, părtas m-am fãcut la mântuirea mea. Mi-am pus hotãrâre îndreptatã și tare, sã silesc toatã vremea în a mã ruga. Dar idol de tãrânã, cugetul meu, nu-mi dã ragaz sã mã statornicesc în lucrarea de rugă, la locul lui Dumnezeu, cel în temeiul inimii, cãtre care râvnesc. Ajutã-mã darã, Ajutãtoarea mea, în “Zicerea necurmatã” sã mã pot întemeia. Ajutã-mã și de-a pururi tie ți-oi cânta: Bucurã-te, Maica Domnului, întruparea întelepciunii! Bucurã-te, Puterea Fecioriei, adevãratul suflet al Lumii! Bucurã-te, Preasfintitule Trup, Loc de Dumnezeu încãpãtor! Bucurã-te, Sfânta-Sfintelor, tainiță din inima tuturor! Bucurã-te, Comoara cea de gând dintru mințile cele smerite! Bucurã-te, Hãrãzie cumplitã a tuturor virtuților negrãite! Bucurã-te, Cădelnitã neodihnitã a rugãciunilor necurmate! Bucurã-te, Unirea într-un cuget a tuturor Bisericilor împãcate! Bucurã-te, Ajutorință pânã și-n pãcatele cele neduhovnicesti! Bucurã-te, Acoperãmânt care te așterni deplin peste orice slãbiciune! Bucurã-te, Mireasã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune! 

Condacul 9: (aceasta se citeste de trei ori) 

O! Maicã a Domnului de-a pururi curatã! Ca nouã alãute și nouã potire fiecare rugãciune a noastrã sã fie în revãrsarea ei necurmatã. Si cãtre Sfânta Treime, suitã bucurie, aducerea ei preabinemiresmatã de pe palmele tale cãtre Hristosul Mire sã-si treacã prinosul de dreaptã slãvire! Ca sã putem cu Cerurile toate a striga, într-o îmbrãtisatã necovârsire, cel mai presus: ALILUIA! ALILUIA! ALILUIA! 

Apoi se zice iarăși Icosul 1 si Condacul 1 

 Dupã ce citim ACATISTUL spunem: Încã ne rugãm pentru mila, viața, pacea, sãnãtatea, mântuirea, cercetarea, iertarea, bunã-sporire și chivernisire a robilor lui Dumnezeu ..(numele de botez a celor pentru care ne rugăm, inclusiv cele ale dușmanilor noștri) și pentru ca sã li se ierte lor toatã greșeala cea de voie și cea fãrã de voie. AMIN !!!

Puterea Bagha

 

Despre tehnica Bagha am citit în cartea „Salturi cuantice” scrisă de Burt Goldman.

O metodă uluitor de simplă: vrei o manifestare (urgentă sau nu) a unei dorințe, situații?

Atinge  cu vârful limbii cerul gurii, palatul moale. „Această acţiune are rolul unui declanşator, are menirea să pornească ceva. Este un fitil, dar un fitil care nu este ataşat la nimic doar va fâsâi şi va arde complet. Bagha necesită intenţie. Înainte de a utiliza această tehnică, trebuie să ai în minte un rezultat. Când îţi atingi vârful limbii de cerul gurii este ca şi cum i-ai spune minţii „pregăteşte-te, că urmează să facem ceva"; acest ceva este intenţia ta”.

Vrei un loc de parcare? îţi cauţi un loc de parcare într-o piaţă aglomerată? Ok, s-ar putea să găseşti unul întâmplător,„ dar dacă foloseşti tehnica Bagha în timp ce te îndrepți spre acel loc, ai mai multe şanse să-l găseşti. Ţi se pare cumva că sună prostesc? S-ar părea că da. Pune-ţi limba pe cerul gurii, şi vei găsi locuri de parcare. Foloseşte tehnica Bagha şi spune în gând „loc bun de parcare''. Asta e tot”.  

„De câte ori doreşti să se întâmple ceva de natură imediată, foloseşte tehnica Bagha. Ca exemplu, să spunem că mergi la un restaurant şi vrei să ai un loc bun şi să faci alegerea potrivită. În timp ce eşti pe drumul către restaurant, atinge cu limba cerul gurii și spune în gând „loc bun” sau „cea mai bună alegere” sau orice cuvinte ar fi potrivite în contextul respectiv, care stabilesc intenţia. Dacă mergi undeva şi ai nevoie de un loc de parcare aproape de locul unde te vei afla, spune pe drum „loc de parcare”. Dacă această tehnică sună destul de ciudat, nu o judeca, ci foloseşte-o”.

Sau foloseşte tehnica Bagha pentru a găsi un loc bun la teatru, moll, pe plajă, în avion, sau pentru a veni maxi-taxi, metroul mai repede. Încearcă. Lasă orice logică deoparte și acceptă că „se pot întâmpla minuni!”.

Cu gura închisă, pur şj simplu atinge- ţi cerul gurii cu vârful limbii. În zona imediat din spatele dinților, alții își ating palatal moale; oricare din aceste locuri este bun. O să te convingi!

„Înainte să folosești Bagha trebuie să ai o anumită intenţie. lntenţia o face să funcţioneze. Intenţia eşte factorul instigator. Când rostești (în gând) ce vrei, acest fapt pune intenţia în mişcare.

Nu funcţionează chiar de fiecare dată, dar funcţionează destul de des pentru a o folosi”…când îți amintești. De ce spun asta?! Pentru că uităm prea repede ceea ce ne-ar fi de ajutor, ceea ce ne-ar reda, măcar, puțină încredere în noi. Se întâmplă destul de des încât să te facă să simţi că ai un pic de control asupra vieţii tale. Începi să te prețuiești ca ființă umană care poate decide. Ciudat?! Nu !!!

Căutam cartea Salturi cuantice și, evident că nu o „vedeam” în bibliotecă. Raft după raft… OK! Am s-o găsesc… și iar cu ochii printre cărți! Căutam cartea pentru a mai citi despre tehnica Bagha !!! de-abia după vre-o 15-20 minute de adrenalină, mi-a venit în minte să pun limba pe cerul gurii și să gândesc: „cartea lui …” nu râdeți, dar uitasem și numele autorului de cât tot căutam. Nu a mai contat. Subconștientul știa foarte bine despre ce e vorba. Doar am întins mâna și am luat cartea.

„Să zicem că ai început să te mânii dintr-o anumită cauză, şi nu vrei să tot torci acea mânie. Dacă intenţia ta este de a fi calm, pur şi simplu spune-ţi mental cuvintele „calm" sau „mânie, disparj" şi atinge-ţi cu limba cerul gurii”. Instantaneu caută în tine. Vei constata că mânia …a dispărut.

O explicație simplă: când minţii i-a fost dat un ordin, se eliberează energii electromagnetice fie pentru a respinge, sau pentru a atrage rezultatul.

Bagha are mii de utilizări, şi cu cât o foloseşti mai mult, cu atât vei deveni mai încrezător în obţinerea a ceea ce îţi doreşti. și mai expert în manifestări! 

Funcționează? Da! Continua s-o folosești și uimește-te de fiecare data când „se întâmplă” realizarea. Creierul se va obișnui și el cu șoșotelile tale!

                                                                          ***

De fapt este o tehnică yoga veche de mii de ani. Conceptul utilizează una dintre chakre minore, Talu sau Lalana. Iar în apropiere este chakra BINDU. Bindu este un centru adimensional. Este denumit uneori Chidghana, adică cel care își are rădăcinile în conștiința infinită.

Tehnica se numește Nabho Mudra. Este menționată în Gheranda Samhita, capitolul 3.

 Nabho Mudra este forma moale, simplă și ușoară a Khechari Mudra - o tehnică extrem de puternică, greu de realizat.

Nabho – Cuvântul sanscrit „ Nabho ” reprezintă Cerul. Cuvântul „ Nabh ” este sinonim cu „ Akash ” care înseamnă și Cer sau spațiu. Ca și la noi, cuvintele au două sensuri, cel puțin.

Mudra – Cuvântul „ Mudra ” aici reprezintă „ Mana Mudras ”, gesturi ale capului sau sigilii (gestul este făcut cu limba).

Această Mudra este cunoscută și sub denumirea de Blocare Yogică a Limbii sau „ Gestul Cerului ”.

 Atunci când limba, un mușchi puternic, atinge CERUL gurii, se restartează multe energii care sunt adormite sau folosite aiurea: când spunem neadevăruri, când bârfim, când ne plângem de una, de alta, etc. pentru că, pe lângă chakra Lalana (Talu) mai avem și chakra BINDU care produce atât nectar, cât și otravă. Glandele de nectar și otravă sunt împreună. Depinde de noi, de conștientizarea și efortul nostru, ce activăm.

Când „vorbim în gând” spunând ce vrem, activăm și chakra Vishundha responsabilă de comunicare, manifestare. Care va avea un rol tot mai important în timpurile actuale.

                                                                       ***

Atenționare: spuneți „ loc de parcare”, atingeți cu limba cerul gurii având gura închisă și…. fiți atenți la drum! O fi, n-o fi, vedeți voi!

O prietenă mi-a povestit că, după ce aproape că devenise un automatism de a-și asigura așa locul de parcare, s-a supărat că nu a mai găsit loc. Începuse și o furtună cu vijelii așa că a ajuns „murată” acasă. Expresia îi aparține. După vre-o oră, a auzit că s-a prăbușit un copac peste mașina parcată „în locul ei”. Era siderată! Nu a luat totți sfinții la rând, dar mulțumea Maicii, lui Dumnezeu cu o fervoare de care nu o prea credeam în stare.

I-am spus de BINDU: nectar sau otravă! Care depind numai de noi, de atitudinea și vorbele noastre.

Atingi CERUL gurii cu vârful limbii, spui și … îți vezi de treabă. Dacă începi să „te încordezi” vei bloca manifestarea. Dacă ești relaxat, manifestarea va avea loc. Atât!

Vă doresc împlinirea multor minuni! Provocați-le!

 

N.B. tot ceea ce este între ghilimele sunt citate din cartea Salturi cuantice scrisă de Burt Goldman.

 

 

 

 

Hristos a înviat !!!

 

Învierea Domnului- pictor pr. Arsenie Boca

În anul acesta, Natura a fost Marea Catedrală în care s-a desăvârșit, încă odată, ritualul Veșniciei. 

Pandemia a condiționat această slujire în Natură, cântând Imn de slavă, Luminii Hristice care pogoară când e dorită, chemată. 

Marile Taine se desfășoară tăcute, an de an, făcându-ne părtași, binecuvântându-ne cu încă un strop de veșnicie. Schimbările se desfășoară în ritmul lor iar noi suntem cei mai desăvârșiți martori ai acestor timpuri.

 Gândurile și faptele noastre sunt revărsări de îngeri, desăvârșite fiind în arhangheli. Fie să le onorăm așa cum Marele Domn a zidit ființarea noastră. 

Fie să primim binecuvântările hristice în inimile, sufletul și viața noastră !!!

 

Arta de a iubi

Omul care nu credea în iubire este titlul acestei povestiri din cartea: Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă scrisă de Don Miguel Ruiz. Ne putem regăsi într-un personaj sau în celălalt. 
Descoperim, încă odată, că vechile deprinderi au o putere enormă, chiar și la cei care înțeleg și apoi trăind „realitatea iubirii”, fac un gest care doboară totul. Oricât de inteligent ai fi, prăpastia pare a fi încă mare și revii la vechile obiceiuri. 
Iubirea nu cere nimic, ea doar este existentă,  dar obișnuința, disponibilitatea de a da (acapara) cu bune intenții o depășim cu greu. Citind povestirea, fiți atenți la reacții. Veți descoperi multe despre modalitățile personale de gândire dar și de credințe. 

 Citiți și apoi stați o clipă ca să vă lămuriți cu voi înși-vă. Reluați pasajele care v-au „marcat”. Ele pot determina o atitudine, o înțelegere mai profundă. 

Lectură plăcută și cu folos !!!

                                                 

„Aş dori să vă istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire.

Acesta era un om obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există.

 Evident, a avut o sumedenie de experienţe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.

Omul nostru avea o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai bune universităţi şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea.

Ce se întâmplă însă dacă nu-ți primeşti porţia zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică. Le mai spunea că relaţiile dintre îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri.

Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri.

 Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe celălalt.

Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. "Ce mă voi face dacă mă va părăsi?" Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: "Îmi aparţine!" El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: "Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva.

În faţa reprezentanţilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate.

Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul...

După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otrava emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri.

Unde se mai poate vorbi însă de iubire?

 El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spuneau era: "Am supravieţuit căsniciei". Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puţine câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau?

Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. "Ea este a mea". "El este al meu". Si astfel, eroul nostru a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire.

 El le-a mai spus oamenilor: "Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii".

Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale.

Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simţit curios. De aceea, s-a aşezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva.

Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există.

 "Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!" 

Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.

- De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.

 - Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine. Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.

Înţelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

- Ai dreptate: iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte, chiar dacă suntem convinşi că ne vom putea detaşa. Oricâte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?

Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.

Într-o zi, pe când era plecat din oraş, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată:

"Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alţi bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuşi, dar este altceva decât ce cred oamenii".

De-abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:

- Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut să-ţi spun, căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este ce credeam noi că este. Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu.

Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol.

 Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a aşezat în palma lui.

Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea.

Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoială; iubirea lui era prea copleşitoare, şi atunci, steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi.

Si uite-aşa, am ajuns iarăşi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există.

Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire.

Cine a comis greşeala? Puteţi ghici?

Greşeala i-a aparţinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui.

Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greşeala lui a fost că a renunţat la ea şi a aşezat-o în mâinile ei.

Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. 

El era fericit datorită iubirii care ţâşnea din inima lui. 

Ea era fericită datorită iubirii care ţâşnea din inima ei.

Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui.

Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să ştie ce era în mintea lui. Ea nu putea şti care erau aşteptările lui, căci nu îi cunoştea visele.

 Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste.

Dacă îi dăruiţi altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura.

Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naşte în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea.

Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. 
Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele.

 Noi ne punem steaua în palma celuilalt, aşteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers.

Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greşeala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început.

 Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel.

Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.

                                                     

„Arta de a iubi-o carte din înțelepciunea toltecă”- Don Miguel Ruiz

Nunta cosmică

Nunta cosmică-Sabin Bălașa

Nunta cosmică, o împletire a dualităților dar la cea mai înaltă, minunată fecvență, a energiilor interioare! Trei zile de care putem avea parte pentru a învăța să statornicim energii puternice, în noi înșine! Luminătorul zile și Doamna Nopții ne ajută. Doi veșnic îndrăgostiți!

 Frecvențele energetice a Soarelui și ale Lunii, sunt armonioase în aceste trei zile, așa cum sunt ale mirilor. Pline de freamăt, de nerăbdare... dar apar piedici inevitabile. Cine iubește-le trece! Asta este lecția celor trei zile. Confruntarea cu spaimele, îndoielile, poate neputința și multe altele, pe care le putem cu ușurință depăși dacă avem ochii inimii deschiși și lăsăm vechile tipare personale, deoparte. Nu va fi ușor. Dar am avut îndrumători buni: cărți, seminarii, cursuri... S-au adunat cât pentru două vieții, atât de flămânzi am fost în a căuta „ceva” care să ne facă să ajungem la noi înșine. Intîi trebuie să simțim în interior ca apoi să putem explica, să nu pornim de la explicații pentru a simți.

Trebuie să fim atenți la vorbele, atitudinile, stările noastre. Să conștientizăm că „nu suntem singuri sub soare” iar comportamentul nostru de acum va fi cel dominant în perioada următoare.

 Nu sunt astrolog dar cred că, în aceste trei zile, puterea energetică a celor doi aștri, emană armonie de care ne putem lăsa purtați. Chiar dacă în jurul lor, alte planete sunt în conflict, unele cu altele, sau au conflictele lor interne. In fiecare an sunt planete care în acestă perioadă au și ele conflicte care, energetic, ne pot influiența dacă nu suntem atenți în a ne rezolva pe ale noastre. Așa „reușim” să ne fie amplificate. Doi se ceartă și intrăm în jocul lor, aprinzându-ne și noi. E cazul să ne potolim, mai ales că avem suficiente de rezolvat cu noi înșine.

Dualitatea noastră pământeană ne-a dominat. In trei zile ne putem auto-observa și alege. Primim energiile curate ale Iubirii. Recunoștința din noi trebuie să fie răspunsul. Cum ne trăim stările își va pune amprenta pe tot ceea ce ni se întâmplă până la următoarea nuntă cosmică din anul viitor.

Nunta cosmică reflectă partea cea mai minunată din noi! Magia personală! Ne poate speria atâta putere și să căutăm vechile stări pentru a ne ascunde în ele. Este atâta tumult în jur încât greu realizăm că este consecința acțiunilor noastre, ale tuturor. Poate ne și înfricoșează acest gând și, mai bine, nu-l acceptăm.

Pe parcursul anului, avem multe „șanse cosmice” dar, Nunta cosmică ne aduce Iubirea celor două armonii din noi: cald-rece, noapte- zi, iubire-ură. Ele sunt de mult timp, și timpuri, în dezechilibru. Cresc și  scad în noi. În Natură totul este simplu: se completează una pe alta, se armonizează derulându-se parcă după un tipar. Noi însă intervenim cu „autoritate” creind dezechilibre. Să nu uităm că Saturn -domnul Karmei este în Vărsător, când schimbarea este inevitabilă și personală. Deciziile luate acum, stările de acum sunt mult amplificate pentru că facem parte, suntem în pragul dintre ere. 

La fiecare două mii de ani s-au produs schimbări în conștința umană. Acum e un tăvălug care nu treptat, ci brusc, ne-a luat pe sus. Sper să rezistăm „zborului” (vărsătorul este o zodie de aer).

AZI este o zi Minunată! Să o lăsăm să fie, doar să ne bucurăm de ea, acea bucurie tăcută la care participă inima și mintea. Și mâine, și poimâine și așa, vom culege roadele.

Nuntirea înserării cu primii zori, mereu va exista!

    Nunta cosmică să ne fie veșnică nuntire!

Un articol: https://valeriupanoiu.blogspot.com/2020/03/nunta-cosmica-2020-aprinde-lumina-lumii.html

                                              Cosmic marriage-Sabin Bălașa 1882

Scrisoare de la coronavirus către oameni

Textul scrisorii este actual, este de acum. Fiecare simte adevărurile scrise în ea. Important să nu uităm și, cred că nu avem altă șansă decât să devenim ceea ce, în ultimii ani descoperim, mai mult mental decât ca stare, că suntem. Dar incă nu am descoprit chipul nostru adevărat, ci doar pe cel care este acoperit de multe văluri. Este timpul să avem curajul să ne descoperim, să aruncăm vălurile, unul câte unul. Nu ne vedem chipurile reale ci pe cele contrafăcute.
Sigur, vom fi surprinși cât de minunați suntem !!!

Vom petrece mult timp departe de cei dragi, pentru a-iproteja pe ei și pe noi înșine, de dragul lor. Descoperim câte clipe am irosit fiind furioși, supărați, neatenți... 
Avem o șansă uluitoare !!! „Nemurirea aparține speciei umane, moartea il revendică pe individ” am citit cândva. 
Bucuria, fericirea, sănătatea înseamnă VIAȚĂ, așa scurtă cum e ea. 

„Criza provocată de pandemia de coronavirus a oprit lumea în loc. Milioane de oameni sunt izolați la domiciliu, în încercarea de a stăpâni răspândirea virusului. Cum ar suna o scrisoare redactată de virusul care a răpus mii de oameni. Destinatari? Noi, oamenii. 

Redactorii site-ului shtiu.ro și-au imaginat că virusul ar fi putut să vorbească. Ce ne-ar spune Coronavirus?

Salut, eu sunt Coronavirus! Mi se mai spune și Covid-19. Da, sunt chiar eu.

Mă scuzați că am apărut atât de brusc în viața voastră în această formă. Sunt aici.

De ce mă aflu aici?

Să zicem că am venit pentru că am obosit să văd cum vă distrugeți singuri viețile.

 Eram obosit să văd cum tratați Planeta pe care viețuiți, să văd cum vă tratați unii pe alții.

Eram obosit să asist la războaiele voastre, la conflictele, invidia dintre voi, ipocriza și egoismul vostru. Eram obosit să văd cât de puțin timp petreceți cu copiii voștri.

Obosisem să vă văd cum vă plângeți de viețile voastre fără să faceți ceva să vi le schimbați.

Eram obosit să asist la felul obsesiv în care vă doriți ultimul model de smartphone sau ultimul model de mașină.

Mă săturasem să văd cât de puțin timp vă acordați unul altuia și mai ales cât de puțin timp acordați familiei.

Știu, voi fi dur cu voi. Poate prea dur.

Dar, sunt doar un virus.

Prezența mea aici vă va costa vieți, dar trebuie să înțelegeți că este necesar să vă schimbați odată pentru totdeauna.

Pentru binele vostru. 

Pentru binele omenirii.

 Mesajul meu este simplu: am vrut să opresc totul pentru a înțelege că viața este esențială, a voastră și a copiilor voștri.

V-am strâns în case, alături de cei dragi.

Poate astfel, veți înțelege lucrurile care contează cu adevărat.

Poate așa veți înțelege ce importantă este o îmbrățișare, o strângere de mână, un dialog, o plimbare în parc sau o cină la restaurant cu prietenii.

Sunteți toți la fel. Nu sunt diferențe între voi.

V-am demonstrat că distanțele nu există, 

am parcurs mii de kilometri într-un timp relativ scurt.

Eu sunt în trecere, 

dar ceea ce am creat în relațiile dintre voi, 

ar trebui să dureze o eternitate.

Apreciați ceea ce aveți și faceți bine semenilor voștri.

Trăiți-vă viețile într-un mod simplu.

 Bucurați-vă de natură și de lucrurile normale.

Când veți sărbători eradicarea mea,

 eu voi fi deja plecat.

 Încercați, 

însă,

 să nu fiți buni 

doar în prezența mea. 

Adio!”

https://www.shtiu.ro/ce-scrisoare-ar-fi-redactat-coronavirus-omenirii-15605.html

Buna Vestire

BunaVestire – Blagoveștenia sau Ziua cucului, este ziua în care Arhanghelul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria că a fost aleasă să fie Mama lui Iisus Hristos.

Din timpuri imemoriale, am fost intim legați de ritmurile Naturii! Primirea și primenirea pentru o nouă etapă este o sărbătoare și un  Ritual.

Sufletul Naturii face parte din noi. Mereu avem de făcut o alegere: de a primi Lumina în Sufletul nostru. Nu este o simplificare a darului din această zi, unică prin puterea ei, ci și o conștientizare, acceptare cu bucurie, speranță, a unei noi alegeri. Natura ne îndrumă, ne este mereu alături, sprijin. Să primim darurile Ei.

Este plin de minune Ritualul ortodox, dar la fel de minunat și înțelept este și cel strămoșesc, a cărui rădăcini fac parte din noi.

 In fiecare poate fi primită Buna Vestire a Luminii!

An de an, pe 25 martie, lumea creștinii celebrează una dintre cele mai mari sărbători de peste an

 în popor, se spune că la Blagoveștenie este răscrucea timpului. Când natura renaște. Și e momentul propice începerii lucrărilor agricole.

In unele zone, pentru a avea roade bogate in livezi, pomii se amenintau cu toporul si se stropeau cu tuica. Tot acum, gospodarii din Maramures aduna lucrurile de prisos de prin curti si le dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casa maramureseana, el durand pana dupa miezul noptii sau pana in zori.

In Bucovina nu se pun oua la closca de Bunavestire, deoarece se considera că ar putea ieși pui cu două capete și patru picioare.

În calendarul popular, Buna- Vestire este cunoscută drept Ziua Cucului, pentru că se crede, că acum cântă cucul pentru prima dată în an, vestind venirea primăverii. Totuși, lumea se teme de acest moment. Căci nu e de bine dacă-ţi cântă cucul în spate. Se spune că dacă auzi cucul cântând în spate, de dimineaţă, pe stomacul gol, vei muri exact peste atâţia ani de câte ori ți-a cântat cucul.

Pentru că acordă respectul cuvenit atât marii sărbători religioase, cât și tradiţiilor legate de această zi, oamenii ţin cont de faptul că e un mare păcat să muncească la Blagoveștenie. Ba chiar se zice că dacă din porumbul măcinat de Buna Vestire s-ar face mămăligă şi s-ar da peştilor din iaz, peştii ar muri. 

Printre datinile care se mai păstrează este și aceea de a avea bani, în special monede, în buzunare, de Blagoveștenie.  Orice cântec al cucului trebuie plătit. Ca să aducă noroc, sănătate și belșug.

Cucul perceput ca încarnare a strămoșului mitic, pasăre cu un pronunțat substrat erotic, anunța sosirea efectivă a primăverii. 

Primul sau cântec care are loc de obicei la Bunavestire, trebuie să fie așteptat de toți oamenii in haine curate, veseli, cu stomacul plin și cu bani în buzunare. Daca nu ar fi indeplinite aceste condiții rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri în anul care va urma.

Flăcăii și fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: "Cucule voinicule/ Câți ani îmi vei da/ pân' m-oi însura (mărita)?". Dacă se întâmpla ca după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de asteptare. Dimpotrivă, dacă el tăcea era semn că  va fi o căsătorie în scurt timp.

De asemenea, craca pe care a cântat cucul de ziua sa, era tăiată și pusă în scăldătoarea fetelor, în speranța că flăcăii nu le vor ocoli.

Exista obiceiul ca în această zi, să se numere de câte ori cucul își cânta numele, număr care ar descoperi câți ani mai avem de trăit.

Numai de două ori se dă dezlegare la pește în Postul Mare: la Buna Vestire și la Florii. Oamenii cred că dacă se mănâncă pește acum se va simţi bine tot anul, la fel ca peștele în apă.

Tradiția spune că în cazul în care primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, în spatele omului, acesta era un semn rău: „Cucu-n spate mi-a cântat/ și moartea m-a săgetat!".

În unele aşezări din Apuseni, gospodarii stropesc cu ţuică la rădăcină pomilor şi cu vin la rădăcina viţei de vie ca să aibă rod bogat în acest an. În aceeaşi zi, gospodarii din Maramureş adună lucrurile de prisos de prin curţi şi le dau foc.

În Bucovina şi în multe zone din Muntenia, femeile împlinesc o datină: ele se scoală dis de dimineaţă, fac foc în ogradă şi pun în faţa uşii pâine, sare şi apă; când apa s-a mai încălzit se lasă în acelaşi vas, pentru ca îngerii să-şi potolească setea. În schimb, pâinea şi sarea se dau de pomană unui sărac, cu convingerea că această tradiţie va aduce spor şi sănătate în acea gospodărie.

„Pasărea-Nepasăre sau Cucul”

„Cucul (Cuculus canorus) este o pasăre migratoare, care face parte din ordinul Cuculiformes, familia Cuculidae. Pasărea nu cloceşte, ci femela îşi depune ouăle în cuiburi străine, care sunt de obicei ale unor păsări cântătoare mai mici. Cucul este răspândit mai ales în emisfera nordică, dar iernează în regiunile de savană din Sudul Africii şi din Sudul Asiei, cu temperaturi variind între 15 şi 19 grade.

În dialectele geto-dacice, cucului i se spunea KUKO şi KOIKO, ceea ce sugera şi glasul acestei păsări, dar şi harul de prevestitor (cf. rom. ghioc), şi aşa a rămas şi în mitofolclorul românesc. Denumirea lui este atestată în lista plantelor medicinale dacice, sub formele KUKO-LIDA, KOIKO-LIDA şi KOIKO-DILA.

Numele cucului s-a păstrat şi în etnobotanica românească, unde există plante ca: laptele cucului, ciuboţica-cucului, grâul-cucului, limba-cucului, mălaiul-cucului, mărgica-cucului, mărul cucului, măzărichea-cucului, mierea-cucului, porumbul-cucului, scaunul-cucului, stupitul-cucului, umbra-cucului etc.

În tradiţiile româneşti, cucul este considerat pasăre sacră, aducătoare de bucurie, plăcută lui Dumnezeu, fiind un mare păcat s-o ucizi: ”E păcat să-l omori, căci nu face niciun rău; îţi seacă mâna, dacă l-ai omorât”. Această deosebită situaţie a cucului îi acordă şi un rol primordial, aşa cum se observă şi într-o doină, unde se spune:

De când s-a urzit pământul

De-atuncea ne bate vântul,

De-atuncea ne cântă cucul.

Cântecul cucului are însă uneori efecte teribile, prevestitoare de nenorociri, mai ales când este acompaniat de maica lui:

Frunzuleană de nagară,

Este-un nuc între hotară

Şi cu nucele amară,

Şi-un cuc cântă de se-omoară.

Dară muma cucului

Şade-n vârful nucului,

Şi-aşa de tare cânta,

Crengele în jos pleca,

Mare foc şi mare vânt,

De lua frunza de pe câmp.

În cadrul unor obiceiuri magice, cucul este ”plătit” să cânte, cum se înţelege dintr-o altă doină:

Frunzuleană pui de nuc,

Bată-te pustia, cuc,

Ţi-am plătit să cânţi un an,

Nu mi-ai cântat nici de-un ban!

În general, cucul este înzestrat nu numai cu darul cântecului, ci şi cu cel al vorbirii. El aduce veşti bune:

- Cucule, de unde vii?

- De pe Jii, de peste Jii,

De pe cei codri pustii.

- De-a mea maică ce mai ştii?

- Ia, ţi-oi spune veste bună,

Că maica ţi-e sănătoasă;

Pâine albă frământa

Şi la tine se gândea.

În continuarea cântecului, cucul aduce ştiri liniştitoare despre sora şi fratele celui ce întreabă.

Se crede că primul cântat al cucului vesteşte anii pe care-i mai are de trăit cel care-l aude, sau câţi ani mai are până la căsătorie cel care-l ascultă şi nu s-a căsătorit încă.

De obicei, cucul participă, ca mesager, şi la farmecele de dragoste.

În tradiţiile populare se practică Răscucitul, prin repetarea cântecului acestei păsări, pentru apărarea manei vacilor. Primăvara, de Lăsatul Secului, începe Jocul Cucilor, când tinerii se deghizează în cuci, dansând în cadrul unei nunţi simulate şi lovind sătenii cu beţe sau cu bice. Se crede că, prin intermediul măştilor acestui joc şi cu ajutorul zgomotului de clopote, cucul alungă duhurile rele, iar prin atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă se alungă boala. La sfârşit, măştile se distrug.

Conform calendarului popular, cucul se face auzit la Buna Vestire, când se consideră că începe primăvara. Atunci i se dezleagă limba, fiindcă a mâncat din primii muguri ori pentru că a cântat în Poarta Raiului. Se şi spune: Cucul, până nu vede mugur, nu cântă.

El cântă până la Sânziene sau până la Sân-Petru, când ”răguşeşte”, pentru că s-a hrănit cu boabe de cireş sau de orz, ori pentru că a auzit şuieratul coasei. Atunci, se spune că a mâncat cucul cireşe.

Se mai zice: A tăcut cucul, a trecut primăvara.

Iată şi un cântec despre plecarea cucului:

Câte păsări îs pe munte

Nu-i ca cucul de cuminte;

Cât aude glas de coasă,

Se duce din ţara noastră.

Tăcerea cucului, după Sânziene, se mai explică şi prin pribegia la Curţile Dorului:

Zis-a Dorul să mă duc

După cântecul de cuc,

Sus în vârful muntelui,

La Curţile Dorului,

Unde-s porţile de pară

Şi oameni fără tihneală,

Unde-s porţile de foc

Şi oameni fără noroc.

Se mai crede că între Sânziene şi Buna Vestire cucul se preface în uliu.

Fiind o pasăre neobişnuită, cucul este scos din regnul care ar trebui să-i fie firesc. Într-o poveste-ghicitoare, la întrebarea ”ce este pasăre-nepasăre”, răspunsul este ”Cucul, pentru ca el nu vărează, nu iernează, iar puii, dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i crească”. Datorită obiceiurilor sale, această pasăre este simbol al singurătăţii, de unde şi expresiile ”singur-cuc” şi ”a fi frate cu cucul”.

Se zice: Cucul cântă, dar tânjeşte după cuib.

Cântecul lui, deosebit de frumos, a dus la mai multe zicale: Cioara vrea să cânte ca un cuc, piticul vrea să pună mâna pe Lună; Oricât ar ţipa, bufniţa nu poate cânta cum cântă cucul; N-ai văzut din porc stup şi din cioară cuc; Cucul îşi cântă numele.

 El nu pare a avea vreo grijă:

Cucul cântă, te-asurzeşte,

Vrabia ouăle cloceşte.

A avea ”casa cucului”, adică a nu avea nicio casă înseamnă a fi blestemat:

Cine iubeşte şi lasă

Dumnezeu să-i dea pedeapsă:

Aibă casa cucului,

Târâişul şarpelui

Şi liniştea vântului,

Pulberea pământului!

Obiceiurile sale de ”pasăre-nepasăre” au dus la multe alte expresii sugestive: de florile cucului, adică ”degeaba, inutil”; a umbla de flori de cuc – ”fără rost”; cântă cucu-n punga lui; bată-l cucul!;ascultă cucul până îţi cântă!; rău i-a cântat cucul; a-i cânta cucul în spate (din stânga, rău); a-i cânta cucul în casă; a aduce cuiva lapte de cuc; a avea mila cucului.

Aşa are să-i cânte cucul, se spune despre cineva care nu se va mai întoarce niciodată. La fel, cât cucul sau cât îi cucul înseamnă ”niciodată, cât îi hăul”.

Aceleaşi obiceiuri de ”pasăre-nepasăre” îl alătură... beţivilor: a fi cap de cuc, a fi cuc, a se face cuc; a fi cuc şi altă pasăre. De asemenea, a-i aduce cuiva şi lapte de cuc înseamnă ”imposibil”. Totuşi, se spune despre cel căruia îi cântă cucul în faţă că prosperă.

Folclorul nostru remarcă mereu calităţile deosebite ale acestei păsări: ”

Cum este cucul ales între toate păsările şi busuiocul dintre toate florile”. Adrian Bucurescu