Pasărea
Paradisului
Cândva am auzit o poveste care mi-a
plăcut tare mult. O uitasem până de curând, când am descoperit
melodia „PĂSĂRILE PARADISULUI” (a formaţiei B.Z.N.) şi…
parcă m-a lovit o stea.
Încet, încet, o altă poveste s-a
născut în inima mea, amintire vie din poveştile copilăriei, pe
care m-am hotărât să o scriu, poate cineva o va citi şi va
găsi un răspuns, o vorbă bună.
O stea călătoare a văzut în
drumul ei prin Univers o planetă care a atras-o ca un miraj:
Planeta Albastră. A hotărât să coboare pe această planetă care
strălucea ca un safir, luminând cosmosul rece.
Pe celelalte planete, coborâse
destul de uşor. Dar aici s-a întâmplat ceva la care nu se
aşteptase: Viteza creştea din ce în ce mai tare şi nu mai avea
control asupra zborului. Unda de energie pe care călătorea devenea
din ce în ce mai fierbinte şi zbura din ce în ce mai repede.
Se simţea atrasă de forţe mult mai
mari decât tot ceea ce întâlnise până atunci, forţe care au
devenit copleşitoare, mai puternice decât forţa ei. Se învârtea
aiurită, ameţită de întunericul şi de lumina care îi
desfăceau şi refăceau trupul, până când pierdu şi legătura cu
unda ei, pe care călătorise spre atâtea stele.
Se înfricoşă de forţa
nemaiîntâlnită până atunci şi care a lăsat.o fără
putinţa de a se întoarce printre stele, acasă. Forţa Planetei
Albastre o captase şi o transformase într-o imensă minge de
foc, o stea căzătoare.
În timp ce se prăbuşea, gândea:
„Cerule înstelat şi mare! Oare aşa se va termina călătoria mea
prin universuri? O, Cerule mare şi necuprins! O să mă mistui în
flăcări, aşa cum am auzit în copilăria mea stelară?” În ea
se petreceau schimbări ciudate, aşa că a închis ochii a
rugăciune.
Ştia că va lua înfăţişarea
locuitorilor ultimei planete pe care o vizitase, pentru că aşa era
Legea, aşa se întîmplase până acum. O clipă, s-a gândit să-şi ia rămas bun de la tot.
Dar n-a mai reuşit. S-a prăbuşit ca-ntr-un abis.
Când o căldură mângâietoare i-a
atins trupul, un geamăt puternic a izbucnit din ceea ce fusese o
strălucitoare stea. Devenise un balaur cu solzi cenuşii, cu ochii
ca două rubine şi care au scos foc atunci când a încercat să
spună ceva.
În groaza care a cuprins-o, a uitat cine este, de
unde venise, de ce venise.
A uitat că locuitorii planetei balaurilor
îşi pustiiseră steaua, pentru că vorbele lor ardeau totul în
jur, distrugând totul, şi pe ea, şi pe ei înşişi ?! Uitase că pe Planeta Albastră, va lua ultima înfăşişare avută?! Când?! asta voia să ştie.
Dacă până acum păstrase, vag uneori, amintirea a cine era, acum simţea cum un văl negru o
cuprinde şi… uită cine este.Poate nici nu voia să îşi amintească, pentru că era prea dureros.Ar fi vrut să ajungă dincolo de amintirea primei planete. Undeva ... într.o altă amintire.
S-a ascuns în locuri întunecate, pentru a se feri de acele fiinţe care fugeau îngrozite când o vedeau.
S-a ascuns în locuri întunecate, pentru a se feri de acele fiinţe care fugeau îngrozite când o vedeau.
Foamea şi singurătatea au făcut-o să devină
din ce în ce mai întunecată şi, în locul unde altă dată
strălucea un strop de lumină dat ei de Creatorul Însuşi, acum era
un bulgăre din ce în ce mai negru, din ce în ce mai greu.
Până
când, într-o zi, ieşind din locurile întunecate, a simţit o
imensă plăcere la vederea fiinţelor care fugeau înspăimântate.
A început să pustiască totul în cale… Să stăpânească totul! era unicul gând. Acele fiinţe care-şi spuneau oameni părăseau
pământurile şi lăsau pradă fiarei flămânde totul, încercând
să se refugieze cât mai departe.
Au încercat să o atace, să o
distrugă… Dar nu au reuşit. Fiara devenea din ce în ce mai
puternică odată cu fiecare izbândă, iar oamenii erau din ce în
ce mai îngroziţi. În curând, nu aveau să mai aibă unde să se
refugieze, dar nici curaj să mai atace fiara nu mai aveau. Ar fi
devenit, iar, mai puternică. La sfatul ţinut, nimeni nu a găsit
vre-o idee de a scăpa de pacostea care le ameninţa viaţa.
Într-o zi însă, o fetiţă
care nu mai avea pe nimeni, pentru că ai ei se prăpădiseră din
cauza urgiei căzute din cer, a ajuns înaintea balaurului fioros. A
ridicat ochii senini şi luminoşi şi l-a întrebat: „Tu eşti
steaua călătoare care a venit din cer? Te caut de când te-am
văzut căzând şi mi-a fost teamă că ai păţit ceva. Acum,
de ce faci ceea ce faci?”
Balaurul a privit cu uimire în ochii
curaţi ai copilei. Din ochii lui au pornit fulgere, din gura lui au
ţâşnit limbi de foc, dar fetiţa nu s-a speriat.
Ridică blând mânuţa şi- o
îndreptă spre inima balaurului. Acesta se lăsă la pământ, iar
mânuţa mică îi atinse inima.
Un fir de lumină izbucni din acel
loc şi plecă spre tăriile cerului. Balaurul simţi că îl
cuprinde o căldură moleşitoare, care începea să-i alunece
prin tot corpul. Freamătul care-l cuprindea părea de foc, dar
nu-l ardea, ci-i transforma fiinţa într-o dulce
vibraţie, cum nu trăise niciodată. Înlăuntrul lui, totul
fierbea şi clocotea, dar simţea cum începea să-şi
aducă aminte că fusese creat de EL.
Fetiţa nu-şi dezlipea ochii din
ochii lui şi-i atinse uşor cu buzele fruntea. Îl întrebă:
“De ce faci atâta rău?”
Iar balaurul răspunse: „Pentru că
am vrut să mă apropii de cineva şi să întreb DE CE EXIST. Ce
caut eu aici? Toţi au fugit din calea mea, aşa că am întrebat
urlând, ca să se audă în toate tăriile cerului, am scrijelit
pământul cu întrebările mele, am vrut să scriu cu foc şi ...pe
cerul mare”… Şi, în acea clipă, balaurul adăugă „nesfârşit
şi înstelat”, iar firul de lumină care plecase din inima lui
căzu ca o ploaie lină care-l cuprinse în întregime.
Fetiţa şopti: „Exişti ca să
înveţi să fii TU”.
Balaurul începu să se transforme,
începu să-şi schimbe chipul hidos care adusese atâta
nenorocire. În locul solzilor mari şi tăioşi, se iveau pene
colorate ca razele soarelui. Iar din balaurul fioros de altădată,
răsări PASAREA PARADISULUI.
Fetiţa privea cu uimire şi cu
bucurie la minunata pasăre din faţa ei.
„Cine eşti tu? cine sunt eu?”,
întrebă fetiţa.
„Pasărea Paradisului! Iar tu eşti minunea mea. Hai, vino,
zboară cu mine!”, răspunse pasărea.
„Inima ta curată a eliberat
liniştea, pacea şi bucuria pe care le vom sădi noapte de noapte,
împreună, în inimile tuturor oamenilor.
Apoi, vom pleca departe de
lumea împietrită a celor care nu-şi vor aduce aminte visele,
pentru a le crea în viaţa lor.
Te voi duce acasă, în ţinutul ceresc de unde am venit amândoi, micuţa mea stea, tu, care ai venit aici înainte, ca să mă ajuţi să redevin ceea ce am fost amândoi cândva”.
Te voi duce acasă, în ţinutul ceresc de unde am venit amândoi, micuţa mea stea, tu, care ai venit aici înainte, ca să mă ajuţi să redevin ceea ce am fost amândoi cândva”.
Şi, de atunci, Pasărea Paradisului,
împreună cu fetiţa, veghează visele pământenilor.
Dar oamenilor le lipseşte puterea de
a-şi dori ca visele să se împlinească, sau le uită când le
apare peste zi un alt vis, vis izbucnit din întunericul minţii lor.
Nici să-şi lase gândurile de iubire şi de lumină să fie
rostite de la unul către altul nu mai ştiu să o facă.
Aşa că Pasărea paradisului şi
mica stea nu s-au întors încă acasă.
„Trebuie să vă doriţi şi să
spuneţi tare şi clar, iar visele vi se vor împlini”, şoptesc
cei doi noapte de noapte.
Dar oamenii sunt zăpăciţi de mirajele
din jurul lor şi nu aud totdeauna, nu înţeleg totdeauna, cu toate
că şi sufletul lor le mai aduce aminte din când în când. Aşa
sunt oamenii: Zăpăciţi! Şi aşa învăţă şi ei uneori să
zboare, şoptind la rândul lor, în visele altor oameni.
Asta este povestea mea. Şi dorinţa
mea este ca toţi oamenii să-şi aducă aminte visele, atunci
când soarele dimineţii va străluci în inima lor, până ce ea va
deveni luminoasă şi liberă, precum i-a fost menirea să fie.
Soarele dimineţii îi va face pe
oameni mai înţelepţi, iar iubirea, pacea şi lumina vor deschide
calea de lumină spre ţinuturile de unde au venit cândva.
Chiar dacă nu tot timpul îmi aduc
aminte de Pasărea Paradisului şi de fetiţa din visele mele, aş
vrea să fie cât mai mulţi oameni care îşi aduc aminte, pentru a
mă putea intoarce acasă, de unde am venit cândva.
OAMENI BUNI, spuneţi-le celor
din jur, scrieţi-le visele voastre, dorinţele şi dorurile
voastre. Sau scrieţi, telefonaţi!
Poate nu ei vă vor răspunde. Poate ... nu de prima dată!
Dar
cineva vă va auzi şi acel cineva înseamnă că îşi aminteşte de
PASĂREA PARADISULUI şi de MICA STEA.
Aşa e dat: minunile sunt împlinite prin iubire.
Frumoasa poveste si foarte adevarata!
RăspundețiȘtergerePovestea unui adevăr şi, adevărul dintr-o Poveste. Cum mi-am amintit şi eu cosmopovestea !Ea se rescrie intr-una. Poate intr-o zi vom reuşi să o citim asemeni Marii cărţi, filă cu filă şi toată odată. Zisă apoi şi Cartea lui Raziel. Iţi multumesc.
ȘtergereMulţumesc! Este o bucurie pe care mi-ai dăruit-o
ȘtergerePentru sanatatea mea mentala,promit ca nu mai citesc nimic scris de tine....ma tulbura...esti persuasiva ca febletea ta Lilith...hi hi hi ...kiss!
RăspundețiȘtergereiţi spun un ...secret: io cred că sunt febleţea Ei! (inseamnă că te apucaşi de citit serios de ai descoperit ....)daaar...dacă devin şi a ta... se supără Veşniciile cumva?!
Ștergere..... waw! tu ştii să amăgeşti sau să faci complimente sublime.
RăspundețiȘtergere..eu sunt doar virgula la "i am that, i am"...ma regasesc in toate ,chiar si in "vesniciile" tale.....am o rugaminte...intra la setarile blogului si anuleaza conditionarea trimiterii unui comentariu de formarea acelui cod de siguranta...astfel iti vei mari traficul pe site si numarul comentariilor vor creste.
RăspundețiȘtergere...am mai incercat odată...şi am ştes blogul...( nu-mi mai aminti, te rog!) Nuuuu...mai am curaj! o să rog pe cineva să mă ajute, ca să nu mai bâzâi după aceea. Mulţumesc!
Ștergereiubirea intinde aripile
RăspundețiȘtergeresub privirea-i sidefie nu ai cum sa rezisti
cu mana intinsa lasi zambetul sa incunune intamplarea
inima sa sadeasca multumiri...
multumiri pentru ca existi
raza de lumina
mangaiere
iubire...
cu drag, Maria
Bună seara!
RăspundețiȘtergereCare este originea acestei povești totuși, mă refer la țara din care provine, sau zona de pe glob. Poate aveți vreun indiciu cu privire la asta.
Mulțumesc!
Eva