Ziua stelară

                                           Sunt azi din ieri

Alunec, lacrimă – mărgăritar, cu înmiresmare de tămâie,

văpaie făr’ de grai, lovită de marginile lumii stârnind pustiul,

sobornicind în cupolele albastre… în ceas tainic al zorilor de rugă.

Sunt un vânt, o vijelie năprasnică, un vuiet de ape mari,

ţipăt din adâncurile tale, căutându¬mă.

O suavă aromă/aromitoare.

Mireasa, când din potir mirele varsă mir în noaptea cea dintâi.

Prezenţa misterioasă, auzită în stâncile despicate

unde s-a furişat viul, crezând că e singur pe pământ.

Când vin furtunile năprasnice şi nu sunt acolo,

se înalţă focul răsucindu-se într-o adiere blândă,

suspin din mângâierea cea dintâi.

Sunt în bătaia lină, tainică.

Formă abia simţită, abia susur, abia murmur,

 până când, în ziua florilor, pătrund înlăuntrul/adâncul tău.

Ating lumea,

sună vântul peste ierburi, împrăştind miresmele,

 în amurg se stârneşte o legănare;

înfiorările se revarsă peste pământ,

se umple de vis, de frumuseţe şi de dor înfătişarea lumii.

Vin, ating şi plec;

plec în Împărăţia mea.

                                                              ☼

                                                        Iertarea

Se nasc o cruce şi o melodie

din împotrivirea dureroasă a strunelor, arcuşului.

Uimirea cerurilor îmi străbate fiinţa,

în cuptorul gândirii arzând de doruri ce caută izbânda,

neaducându-şi aminte obârşia luminii

ce înnoieşte vieţuirea pentru patima iubirii.

În ceasul în care am fost pustie,

ai pus clipă de veşnicie,

îndepărtând fiarele cele gânditoare,

întru împlinirea făgăduinţei.

De aş arde în foc, focul meu este mai mare,

devin flacără care nu arde,

ci împlineşte dorurile şoptite,

când aripile-mi devin de ceară.

Rămâi în inima mea uimire în Adevăr¬Adevărat,

de deasupra luptei din cer şi din iad,

– Împotriva cerurilor şi iadurilor –,

doimică alcătuire a nevăzutelor.

Zăpada – apă de Botez – devine hrană a minţii

în rostirea rugăciunii adunată în inimă.

Respir frigul de afară;

frigul din mine este mai mare,

arzând în suspinul doririi Tale.

Miluieşte-mă, Tu, Doamne în necuvântul Tău,

rostit în fiinţa mea la ceas de Liturghie a zorilor,

când s-a dărâmat cu nădejdea, absurdul.

Doimea din Cruce primeşte Iertarea Cuvântului

 prin Duhul Sfânt de Viaţă dătător,

neîmpărţindu-ne în două, dar nici reducându-ne la unitate.

Devenind Arheul în care toate se împlinesc.

https://dordanaela.blogspot.com/2013/01/7-supt-semnul-sanzienei.html