Ceramică sec.19, Muzeul Cluj-Napoca
Ceramica de Horezu m-a încântat
şi acum. Îmi place să simt recele adânc al lutului care începe
să vibreze a poveste. Îngerul pământului, cum i se spune în
popor. Îmi place să-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum
iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se
naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi
face în curând.
Bătrânul olar îmi spune că el a
făcut cănile şi mă priveşte zâmbind îngăduitor. Privesc şi
eu împrejururile care adăpostesc atâtea legende mai vechi sau mai
noi. Privirea îmi este mereu atrasă de un punct îndepărtat şi
tot revine spre el. Un fior parcă se strecoară în mine.
„Acolo unde vă tot uitaţi a fost
un conac boieresc şi, într.o vară, au venit mai multe domniţe
să se bucure de aerul de aici. Una era frumoasă foc. Boierul tânăr
pusese ochii pe ea. Dar se spune că, umblând prin sat, a ajuns la
casa unui olar. A cumpărat oale, străchini, dar nu se mai dădea
dusă. Ucenicul olarului, un tânăr chipeş, nu-şi mai dezlipea
nici el ochii de la domniţă. I-a promis că îi va face în
câteva zile ceva frumos, unic. „Numai pentru noi doi”, cică ar
fi şoptit fata. ”Numai pentru noi. Atunci, aşa să fie. O să
fac două căni din care o să ne astâmpărăm setea.” Şi, cum
necum, s-au întâlnit într-un amurg prin pădurile de
foiose. Aşa au dus-o toată vară, în beţia fânului proaspăt
cosit şi însoţiţi de cântecul pădurii şi al păsărilor
cerului.
Boierul cel tânăr s-a supărat foc. La o vânătoare,
l-a împuşcat pe olarul cel frumos. L-au părăsit în
pădure. Domniţa a alergat la el şi a văzut că mai suflă. Cu
cele două căni a cărat apă, de i-a dat să bea şi i-a
spălat rănile. L-a vegheat zi şi noapte pe iubitul ei olar,
cântând încetişor. Veneau jivinele pe rând şi stăteau cu ea.
Păsările cântau dulce, iar pădurea toată părea îndurerată de
suferinţa celor doi. Până când, într-o zi, a apărut Zâna
Pădurii şi a învăţat-o descântece, câte unul pentru
fiecare cană. Unul pentru apă moartă, iar celălalt pentru apă
vie. Cu care să-şi ajute iubitul. Şi a tot descântat fata,
până când, într-o zi, tânărul olar şi-a venit în
simţiri. Au plecat împreună, şi cică au trăit fericiţi multe
sute de ani. Fiindcă domniţa învăţase descântecul Apei Vii, pe
care îl şoptea mereu. Nimeni nu ştie acel descântec. Dar se spune
că argila/îngerul pământului îl ştie, iar dacă sunt două căni
pentru îndrăgostiţi, atunci fata ştie în inima ei să descifreze
descântecul şi să fie fericiţi.
Mă uit uluită la bătrânul olar.
Deci descântecul există! Nu a fost un gând răzleţ. Îl sărut cu
bucurie şi recunoştinţă pe amândoi obrajii arşi de soare, de
vânt, brăzdaţi de ani. Are ochii ca ai pădurii, frumoşi şi
buni.
„Aveţi grijă cu descântatul!
Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la
sâmbăta morţilor! Altfel, vă aduc nenoroc.”
Încă privesc cele două căni de
lut. Sunt albe, cu frunze, flori şi spirale… Le rotesc încet, ca
să pot cuprinde tot desenul de pe ele. Şi ele parcă se tot rotesc
într-o spirală de cânt. Poate voi dărui o cană… Să-i
şoptesc iubirii: „Bea-mă până la cel din urmă strop, să
fiu în tine!”
***
Stau întinsă pe pat, cu fereastra
larg deschisă. Peste drum, e o cădere de apă. În noapte, sunetele
ei sunt când puternice, când line.
În vuietul apei curgătoare, revine
un vis. Apa are ritmul unei magii în care rămân suspendată între
liniştea dintre sunete.
Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un spaţiu de libertate, în care m-am abandonat de atâtea ori, sorbindu-l, extrăgându-l dintr-un timp abstract.
Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un spaţiu de libertate, în care m-am abandonat de atâtea ori, sorbindu-l, extrăgându-l dintr-un timp abstract.
Acum, vreau să îl aduc în sfârşit
în prezent, acesta să devină adevăratul lui timp.
Întind palmele spre timpul din faţa
mea, dar e un timp despre care ştiu că e trecutul încă netrăit.
Simt în ele o arsură ca aceea a unui sărut cu o putere divină,
sărut primit de la o fiinţă mult iubită.
Timpul nostru lăuntric,
în care intrăm de atâtea ori, este, în realitate, Timpul etern în
care uităm să revenim, locuind numai cu privirile pe dinafara
noastră, în acele urzeli care ne încâlcesc deseori destinele…
Dar Aproapele devine în câteva
secunde o depărtare din care cu greu reuşesc să mă dezmeticesc.
Nu s-a întâmplat nimic, doar cerul inimii a fost acoperit de o
imensă mantie. Privisem o secundă doi ochi care însă s-au
întors spre altcineva. Ochii pe care îi caut de la începuturi,
ochii LUI, încă nu i-am privit, nu i-am regăsit privirea
în care să mă pierd fără urmă de împotrivire. Ochii
sufletului, care să se contopească într-o arzătoare adorare.
Plec uşor, pentru că, oricât de
vag, atunci când Îngerul iubirii e chemat de două priviri, nu e
bine să te amesteci. Trebuie să laşi de acum încolo oamenii să
încerce să descifreze ce le şopteşte Îngerul. Cum/cât vor
reuşi… e povestea lor.
Undeva, sus, în ceruri, zgomot de
ceramică spartă… Două căni redevin lut. Vre-odată, poate cineva
le va da forma a două suflete.
„Aveţi grijă cu descântatul!
Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la
sâmbăta morţilor. Altfel, vă aduc nenoroc.” Aşa voi face.
Îmi aşez palmele pe inimă, acolo e o armonie nouă.
Am primit o mare Taină.
Cântul/descântul de apă vie există!
Carte: Izvorul iubirii
http://www.orfeu2000ki.ro/izvorul_iubirii/1271.htm
Cântul/descântul de apă vie există!
Carte: Izvorul iubirii
http://www.orfeu2000ki.ro/izvorul_iubirii/1271.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text