Arta > Iocari serio




                                             Visul Zeiţei

Câte timpuri au trecut?! Intrebarea era grea. Dualitatea Lui va fi vre-odată înţeleasă?! Gândul căuta în Ea răspuns. Şi se hotărî. Din pieptul ei ţâşni o scânteie. Străbătea spaţiile căutându-şi locul. Când începu să se rotească, de jur/împrejurul ei toţi o priveau cu uimire. 
Se crea un nou Univers. Universul Zeiţei! Puterea ei rostită  murmura în el. Creia ceea ce nimeni nu mai văzuse. Se diviza într-o Armonie perfectă care căuta o întrupare. Şi forme perfecte se năşteau din miile şi miile de sunete care făceau pe toţi să asculte vrăjiţi. Forme care răspândeau din ele puteri enorme, nemaicreate până atunci de nimeni. Zeiţa era în fiecare vibraţie din adâncul lor. Le absorbea în ea, le elibera apoi şi mai minunate. Şi au început să devină curcubee pe care călătoreau înspre o imaterialitate neformată încă. Se învăluiau blând una pe alta, se contopeau şi iar se depărtau în admiraţie deplină.
Lumea formelor cobora din Lumină gândind visul Zeiţei. Durerea din ea se ascunse şi deveni o magnifică sferă incandescentă. Se înveli apoi cu toate visele Ei care începură să se transforme, purtând viul în ele. Înconjurară sfera care deveni opacă şi grea în puritatea ei, somn de adânc de Formă. Așa va avea spatiul și timpul cât și cum  dorea. Unic. Numai al Ei. 
Zeiţa închise pleopele pentru a lăsa noua lume să se creeze singură. Gândul Ei urmărind statornic  totul. Şi într-un târziu, se dărui pe sine acestei Lumi albastre, curate şi pure. Lumea Ei, lumea din Ea. Deveni țărm în care văzduhul nu avea limită.
-        Ridic ochii spre cer și nevăzutul din mine caută depărtările.


***∞∞∞***
Se apropie cu paşi uşori de Altar. Măreţia Naturii era ca un vis desprins din înalturi. Îşi amintiseră împreună povestea Începuturilor. Coborâseră lăsând un văl după ei. În aceste unice clipe, nimeni nu îi vedea. Erau asemeni abisului din care haosul se naşte.
O privea uimit. Inţelegea marea Ei dăruire. Va suferi ,,uitarea” alături de El, se vor întâlni la porţile închise ale Raiului de mii de ori, până se vor regăsi puri şi luminoşi. Cât va dura?! Îi va înălţa altare sau ruguri în care o va mistui?! Flăcări vii îi pătrunseră în fiinţă. O va ascunde în temple şi în zidurile lor, care altminteri s-ar prăbuşi?! Ştia că aşa va face. Până când?! ...

Privea întunericul din El şi se lăsa absorbită înlăuntru. Răspunse tăcerii lui mistuitoare:
 -  Până când îţi vei reaminti şi mă vei chema voi fi în toate celelalte dar în nici una. Când voi deveni Unica atunci te voi regăsi eu într-un Amurg care va înflori Fiinţa mea. Când şoapta Ta va pătrunde în fiinţa mea. Atunci ne vom întoarce în Marea Eternitate.
                             
                                                       ***∞∞∞***
Se lăsase înşelat de liniştea din ea şi plecase. De fapt nici nu se gândise. Zbuciumul dinlăuntrul său îl chema la vechia viaţă. Nici nu mai ştia ce dorise înainte de se întâlni. Uneori nu o mai recunoştea când se trezea din visele ei, din alte tărâmuri unde şi-ar fi dorit şi el să ajungă. Mereu îi alunga însingurarea cu un sărut arzător făcându-l să uite de toate, totul părându-i-se atunci de prisos. Doar ea să fie leagănul lui de vise în care cutreierau nesfârşite abise.
Se întoarse şi o luă în braţe, o contopi în el.
   - Vreau să fii mereu în mine, să aluneci înlăuntrul meu,aşa ca acum. Aşa cum numai tu ştii. Chiar: de unde ştii să faci asta zeiţo?!
Mâna ei îi acoperi şoapta buzelor dar gândul rostit din el pătrunsese deja în lumea de acum.
-Taci. Încă nu este Timpul. Aminteşte-ţi, dar.... taci. Poveştile amândorura trebuie spuse. Să ajungă în inimile tuturor pentru a le face vad spre înalturi. Vom ridica împreună, văl după văl. Nu vom lăsa pe nimeni aici. Doar aşa ne putem noi înşine regăsi, treaptă cu treaptă, lume cu lume, până Acasă.
Doar atunci te voi lua în visul meu dacă.... vei deveni El.
 - Cum?!
 - Zona de deasupra noastră e deja ca o imensă pâclă. Nu uita că gândurile şi faptele oamenilor sunt emoţii care au ajuns să fie controlate doar de unii. Părţi din mine şi din El. Dar ei nu realizează asta. Legea Puterii pentru ei se mărgineşte la a domina asupra altora, nu asupra lor înşile. Binele lor îl transformă în binele nevăzut însă, al tuturor, pentru a se linişti. Aşa şi-au pierdut drepturi pe care ştiu că nu le vor mai avea decât după ce vor deveni umili. Nu acceptă însă asta.
       -  Ce înţelegi prin umili?
      -  Bărbaţii au dominat până acum, nu?! Bărbaţii, reţine te rog, nu energia masculină. Ştii ce mi-am reamintit acum?! De fapt am fost atrasă într-o capcană. Jertfirea sacerdoteselor a căror sânge s-a adunat în locul spre care am fost ,,determinată” să meditez. Aşa sperau că furia mă va învălui şi aş fi fost uşor de strivit sau de înlăturat. Ce este sub acest strat desânge ... e altceva. Voiau să hrănescă din nou, prin furia sau supărarea mea, Viul din apropierea Marelui cristal-central, unica legătură cu amintirea mea.
       -  Ăsta e coşmar nu vis.
        - Nu e nici una nici alta. E realitate. Trăită cât ai fost tu plecat. Nu vreau să ştiu pe unde.
       - Dar... ştii, nu?!
       -  Ştiu. Însă nu mă priveşte. Deasta nu am putut niciodată să te chem ca fiind El.
        - Dar poţi să faci asta? Se poate?
       -  Da. Vrei să îţi explic şi ştiinţific ?! şi râse cuprinzându-l în adâncimea privirilor ei. Era atât de simplu. Îi dăduse să citescă de atâtea ori ,,cum” se petrece acest miracol, dar nu putea să îl înfăptuiască pentru el, cel care parcă numai asta îşi dorea: Puterea Lui. Şi nu înţelegea că Ea era Puterea lui aşa cum El era Puterea ei. Nu avea înscris în inimă asta.
       - Vreau să fii femeia mea.
       - Nu sunt deplin în inima visului tău. Ţi-e teamă că îţi vei pierde puterea de acum. Atâta cât o ai. Recunoaşte. Tu ştii deja că întruchipezi mulţi zei care s-au tot războit, mulţi preoţi şi regi care au cotropit pămîntul cu tot cu suflete. Pe zeiţele geloase, pe cele pline de furii sau sălbatice le-am făcut să tacă în mine. Nu îmi mai cutreieră mintea şi sufletul. Acum doar iubirea mă poate trasnforma, transformând totul. Şi....nu îmi poţi spune ,,te iubesc”. Ştiu asta. Pentru că ...
      -  Nu vrei să chemi ...nici eu nu înţeleg ce sau pe cine, dar cred că ştii prea bine cum să faci asta.
      -  Ştiu! Şi o voi face când cineva va dori numai asta. Atunci voi redeveni femeie. Unirea dintre un bărbat şi o femeie aici, pe Pământ are o Putere cum nu există alta în Creaţie. A fost atât debine ascunsă încât puţini ştiu de ea. Şi mai puţini bărbaţi au puterea dorinţei de a împlini. Nu dualitatea – care e separare, ci polaritatea care duce la contopire. Ţi-e frică că îţi vei pierde...identitatea, nu e aşa?!
     -   Poate...
      -  Trăieşti încă în lumea zeilor. A falşilor zei pe care îi adori şi ai dori să fii aidoma lor. Să ai puterea lor. Nu uita că... au puterea zeiţelor alături. Că o mai iau, din când în când, şi de la...pământene! şi râsul îi izbucni năvalnic privindu-i fâsticeala. De moment, desigur.
       - Eşti chiar sigură de asta?!
       - Sunt. Altminteri ... oama din mine nu ar.... ţine la tine.
       - Dar nu e suficient, nu?!
       - Nu! Nu e suficient.
       - Supu-ne-mă atunci la probe.
      -   Daaa...ce crezi că am tot făcut în ultima vreme?!
      -  Ai meditat!
     Ieşi în aerul rece. Simţea că va exploda de râs...şi de durere! Atât înţelesese pământeanul. Că .... a meditat!
Se uită cu sfâşiere spre înalturi. Simţea tremurul gândului Lui rămas acolo/dincolo. Pe planeta geamănă, unde cândva El şi Ea erau frumoşi ... atât de departe de ceea ce erau acum.
Prin spaţii călătorea, căutând-o, o mică scânteie. Unică. Nu o vedea datorită pâclei de deasupra Pământului.  Se voia întrupată în Ea. De Ea.
 Sună un telefon. Simţi cum alunecă în neant...


                                                   ***∞∞∞***
Pătrundea în metalul fierbinte care o primea cu o imensă desfătare. De când o aşteptase. Mii de unde plecau din fiecare particolă a căror mişcare reverbera spre tot cuprinsul Creaţiei. Focul din jurul ei o îmbrăca într-o minunată flacără. Pe Altarul din inima Zeiţei strălucea o lumină de mii şi milioane de ori, mai puternică.
Mărgăritarul unei lacrimi se ivi în umbra ochilor privind spre Pământul pe care paşii lui răsunau, căutând-o, orb şi surd. Doar mâinile lui, care atingeau la întâmplare trupuri a căror suflet era adormit, plin de himere şi fantasme, care însă îi sugeau puterea, doar ele, se împreunau a rugă , uneori.
Incarnări care reuşiseră să se strecoare pe frumoasa ei planetă, îl atrăgeau ispititor. Privea ca un orb la ele şi se lăsa în voia lor. Credea că a găsit-o. Până când în el se lăsă ca o umbră grea, deznădejdea unei dureri care îi amorţi şoaptele rostite bezmetic în urechile diafanelor făpturi care-l lăsau fără voinţă,  făcând ţipătul să se nască înlăuntrul lui.

           Atunci hotărise să străbată Regatul mut al Învierii. Pătrunse în toate făpturile. Zeii de deasupra orizontului încercau să oprească razele Soarelui să o ajute. Zeii cei mari de zile şi veacuri, veniră în ajutorul Veşnicei lor Stăpâne. Ea lupta singură dedesupt, Ei luptau să destrame lumea care înconjurase pământul cu pâcla uitării devenită ignoranță.
… Un fir de iarbă, un fir plăpând de floare, o frunză fragilă din seva copacilor ... Izbutise!!!
Trecu prin lumea cristalelor şi pietrelor în care îşi recunoscu povestea, păstrată cu sfinţenie.
Îşi recăpătase toată Puterea Cerească. 

                                                                                                        30 nov, 2012



                                                 Cu iubire

Firea umană nu-şi mai cunoaşte Creatoarea, nu-şi mai ştie Creatorul. 
Cei care simţim asta ne îndepărtăm însă de un adevăr: dacă EI sunt străbunii noştri,
 atunci toţi ceilalţi , sunt copii noştri. Noi fiind părinţii. Doar aşa avem legătura de
sânge.Şi care părinte se supără pe copii lui că pleacă în lumea mare să o cunoască,
 asemeni fiului rătăcitor?! Care?!Uite că unii au învăţat să o facă. Dumnezeul copiilor 
plecaţi este acelaşi cu al nostru, chiar dacă a căpătat alte denumiri,din diverse motive. Poate şi datorită înţelesurilor date de atributele în care cred urmaşii noştri.
 Înseamnă că noi ne-am uitat Creatorii Primordiali şi nu îi mai recunoaştem în
 frumuseţea tuturor manifestărilor de pe Pământ. Nu ÎI recunoaştem în cei ai copiilor
 sau strănepoţilor noştri. Chiar dacă au vârste de mii de ani.
Au plecat de Acasă, au întemeiat propria lor casă/ familie de neamuri. Au realizat
 bogăţii de manifestare. Noi, ca părinţi însă, prin nemulţumirea noastră, ne pierdem 
pe noi înşine, ne ,, uităm” noi pe noi! Anatemizăm şi ne batem ...proprii copii! De ce?! 
De ...ce?!
Poate şi alţi Creatori au creat oameni primordiali aici, pe planetă. Dar...şi ei, acei 
Creatori, aparţin UNICULUI DUMNEZEU. Şi atunci?! Ceilalţi sunt fraţii noştri. Cu bunele sau mai puţin bunele lor. Dar...cine ridică piatra?! De ce să lovim cu ea în loc să o aşezăm în vârful Piramidei, noi toţi devenind baza solidă, indestructibilă?!
Ne amestecăm unii în vieţile altora, dărâmâm soarta copiilor noştri. Nu ei sunt vinovaţi. Ci acei care au uitat că sunt Părinţii. Care au şi uitat să fie Părinţi

- Ai dreptate ! cum e în cer...
- CUM e pe pământ devine şi în cer!!! DE CE nu înţelegi asta??? Noi ,,hrănim” 
războaie prin ceruri, luptându-ne între noi cu aceste ,,concepte” pe care voim 
a le impune.Saaaau, vor alţii prin noi, de fapt! Firea umană a ,,învăţat” să fie ...
trădătoare. Ne pierdem sufletul aşa. Şi îl mutilăm şi pe al altora. Cel mai uşor 
se învaţă a urî. ,,Lecţie” predată ca o ştafetă.
- Forţa mentală este mai puternică cu cât este determinatăde ,,sentimente”. 
Iar aceasta poate deveni ,,hrană”,,,combustibil” în lupte sau creaţii. Că noi nu avem
 încredere – adică suntem ignoranţi sigur- asta e adevărat. Între simţământ ca stare şi înfăptuire se interpune ,,gândulraţiunii”. Să zicem că vrei să-mi faci 
un cadou.Un...caiet de exemplu. Şi să spunem că tu nu ştii că scriu, câtă nevoie 
am de un caiet. Ţi se pare banal şi... nu mi-l mai cumperi ca să îmi faci un cadou. 
Ai anulat o imensă stare.De fapt două: starea mea de bucurie dar şi starea ta de a
dărui şi aşa, de a face loc propriilor tale daruri. Aşa cum îmi spuneai cândva: 
am vrut să te sun ca să te duc acolo unde trebuia să ajungi. Dar nu voiam să te
 ...deranjez. Suuuper! mă chinuiam alergând după un taxi.
- De ce nu ai spus....
- Ba da! ,,Gândul” care ți--a venit, eram eu! dar... Ştiai că am nevoie de ajutor?! 
Lasă. Nu asta e discuţia. Ci faptul că nu ne auzim. Nu numai noi doi, ci în general 
vorbind.Nu vrem. Nu avem nici încredere. Câte un pic din toate acestea. Şi e mai 
comod, nu?! Gândul că mă ,,deranjai”  sau că ,,dacă are nevoie de ajutor”, sună ea .
Gândurile astea te liniştesc. Îţi cerusem ajutorul, ştiai , aşa că te-am  lăsat pe tine 
să ,,auzi” şi să decizi, atâta tot. Doar...mă amuz observând. Nu port pică, ştii prea bine.
-        Hai să revenim.... Însă îmi cer iertare pentru cât de.......
-        nătărău ai fost. Lasă, vei mai fi . Nu asta e important.Ci să ,,te înveţi” tu pe tine, 
observându-te.

                                                  
                                                           ***∞∞∞***
                                                Toate cele ,,visate” până acum au devenit stări în mine.
 Dar şi o imensă singurătate. Eu şi singurătatea. Şi scrisul, şi muzica.... Alunecam 
eu însămi în acel vârtej al Facerii. Au fost clipe grele. Greu mi-a fost să mă 
dezmeticesc. Voiam atunci, aveam nevoie să aud măcar vocea unei fiinţe umane.
 Şi... din frânturi de viaţă, am creat-o. Visele, înţelesurile pe care le scriam febril,
 de parcă îmi era teamă să nu dispară... acum ştiu că s-au transformat treptat 
în înţelesuri. Multe încă nescrise, încă nedecriptate. ,,Comunicarea” !!! Directă, 
apropiată cu cineva, nu o am. Nu are nimeni încă, atâta putere de a asculta. Energia 
informaţiilor există. Şi mie mi-a fost dificil şi încă îmi este cu ea, atunci când nu reusesc 
să mă dezbar de vechi concepte. Nu e timpul sau pur şi simplu nu sunt atentă.
             Sunt... sunt pulbere stelară dar am o unică Putere: iubirea! Strălucirea din flacăra fiecărei lumânări pe care o aprinzi pentru a lăsa Focul din mine să te cuprindă în fiecare seară.

                                                                04.nov. 2012 



Înţelesuri care se ascund în înţelesuri şi mai mari, cuprinsuri din scânteierile unor vagi chemări......
Ultimii sacerdoţi! Se priveau cu adâncimi de timp, lăsându-se fiecare privit, dorindu-şi asta. În jurul lor un timp era în agonie, sufletele deveneau opace, cuprinse într-o
capcană a cărei ţesătură va deveni carapace, din ce în ce mai dură.
Trebuiau să salveze în memoria fiinţei din trupurile lor curate, pure, o stare căreia nu ştiau să îi dea un nume. Fiecare fusese pregătit încă de la naştere, fără să ştie, pentru clipa de acum. Fiecare pătrunsese în visul celuilalt fără şti că există în acelaşi timp şi spaţiu. Se întâlniseră până acum doar în marea vastitate unde el ar fi vrut să înceapă a construi ceva special pentru ea. Uneori, după câte o scurtă întâlnire, revenea şi mai adăuga un vis în acel spaţiu. Lăsa o floare, un trandafir sau o lăcrămioară, prin care să întrupeze dorinţele ei, atunci când ar fi venit timpul să fie împreună.
Iar acum avea înaintea lui o Fiinţă pe care nu se mai sătura privind-o. Întruparea vie a viselor. Ar fi vrut să aibă puterea de a o atinge, dar îi era teamă să nu dispară. Ştia că realitatea de acum nu este mai puţin reală decât cea din vis. Dar , era, era un pic altfel. Şi el se simţea transformat.

        Înainte de a depune Marele Legământ în faţa Altarului care le va uni vieţile de-a pururi, pentru multe vremi deacum înainte, trebuiau să îşi spună totul. Să se privească dincolo de forma biologicului, care va fi mereu o haină, ascuzându-i unul de altul. Două Puteri care vor trebui să se împlinească într-o armonie deplină....cândva. Nu le era dat să ştie. Va depinde numai de ei.

                                         Întruparea Zeiței

               Dariana crescuse de mică în Templul din marea cetate. Părinţii erau conducătorii acelei aşezări. Mama, Ilinca, era de o blândeţe care covârşea totul în jur. Mersul, portul ei erau de o gingăşie în faţa căreia toţi se sfiau. Un tânăr venit parcă de nicăieri, cu ochi albaştri ca seninul cerului, o primise de soţie.

Nimeni nu a aflat vre-odată de unde venise, cum îi convinsese pe părinţii Ilincăi să se însoţească cu fata lor, tot aşa cum nimeni nu i-ar fi gândit un alt soţ fetei. La trei ani de la nuntă în casa lor s-a auzit primul gângurit al Darianei.
,,Eşti parte a unui vis şi îţi va fi dat să îl întrupezi!”- asta îşi amintea fata din spusele părintelui ei pe care îi adora. Simţea cum face parte din ei, din amândoi deopotrivă. Dar vedea şi deosebirile dintre ei trei şi lumea din jur. Şi chiar dintre bunicii din partea mamei şi ceilalţi. Ei se retrăseseră treptat şi lăsaseră pe Ilinca întreună cu Torvic să conducă vastele ţinuturi. De la Marea cea Strălucitoare până dincolo de Munţii Aurii. Nu le considerau în subordinea lor, ci doar erau îndrumători în ale vieţii. În Marea Cetate veneau tineri, băieţi şi fete, care primeau învăţături folositoare fiecărui neam în parte. De a construi case, de a face unelte pentru treburile din gospodării, de a avea grijă de viaţa lor. Fiecăruia le erau testate aptitudinile şi urmau şcoala care i se potrivea.
Întrebase de câteva ori de bunicii tatălui. ,,Îi vei cunoaşte când vei fi mare” era răspunsul primit mereu.

De mică i se dăduseră îndatoriri pe care le respecta cu sfinţenie. La început, împreună cu mama ei, se plimba prin grădini şi învăţa frumuseţea fiecare plante, a fiecărui animal. Observase că atunci când mama se oprea în dreptul unei flori, parcă se salutau. Percepea cu uimire că floarea de departe trimitea o undă de culoare, împreună cu un sunet abia auzit şi cu o mireasmă suavă spre ele, care le înconjura blând pe amândouă, atunci când erau la câţiva paşi de ea. Nici o floare nu se amesteca peste alta când le salutau. Iar dacă mama nu trimitea nici o privire spre floare, ea rămânea tăcută, maiestoasă şi gingaşă în acelaşi timp. O ascultare vie pe care învăţa treptat şi ea să o aibă faţă de toţi. Mai târziu, mama i-a spus că florile, arborii şi tot ceea ce este în jur, au anumite ore când poţi comunica cu ele fără a fi vătămate.
Unele dimineaţa. Alte la prânz, sau seara sau chiar noaptea. Cele ,,de noapte” erau puţine, dar i s-a spus că vor veni timpurile când vor fi şi mai puţine şi doar în anumite nopţi ale anului.
Îi plăcea liniştea şi armonia pe care le simţea cum curg prin ea când stătea în grădină. Odată a alunecat pe o treaptă şi a fugit în ea.  A început să plângă de durere şi a observat cum florile se ofilesc, parcă sufereau. Dar ei îi trecea durerea foarte repede. Şi ca să fie sigură că nu s-a înşelat, a început să plângă şi mai tare. Multe flori s-au stins parcă dintr-odată. Mama a venit în fugă şi a luat-o în braţe ducând-o în Marea Cameră. A venit şi tatăl ei. A văzut schimbul de priviri dintre ei şi aştepta cu inima strânsă urmarea. În Marea Cameră intra doar atunci când era un eveniment deosebit.

,,Noi îţi vom spune acum câteva lucruri pe care le considerăm necesare. Ce s-a întâmplat astăzi e semn că trebuie să începi a cunoaşte şi altfel lumea în care eşti acum”. Vocea tatălui era tandră şi gravă. ,,În curând vei pleca în alte ţinuturi, unde vei primi pregătirea necesară împlinirii menirii tale. Astăzi este o zi de mare însemnătate pentru tine. Ai fost determinată să provoci suferinţa. Această parte nu o avem nici eu, nici mama ta, nici bunicii tăi. Pe părinţii mei îi vei cunoaşte în curând. La ei te vei duce. Curiozitatea te-a împins să provoci durere şi aproape moarte, florilor. Totul este viu în jur. Totul are o memorie. Şi totul are reacţii în funcţie de acea memorie, care face legătura cu creatorii lor. Ei au plecat de pe pământ dar au lăsat în urmă aceste memorii care înseamnă chiar mai mult, însă asta vei învăţa de aici înainte. Noi păstrăm această memorie curată. Însă nu vom reuşi pentru mult timp. Evoluţia presupune forţe contrare. Aceste forţe vor atinge la un moment dat un grad foarte mare de opunere, dar şi un grad de atracţie la fel de mare. Va fi atunci punctul cel mai dificil de trecut. Tu şi alţii sunteţi de pe acum pregătiţi pentru acele timpuri.

Vei mai rămâne cu noi un timp, nu te întrista. Văd că asta te-a îndurerat. Durere pe care din alt motiv şi tu ai provocat-o. În esenţă, este aceeaşi durere, dar cu frecvenţe deosebite care poate provoca efecte mari şi pe termen necunoscut. Sunetele pe care le-ai auzit lovesc în alţii, care sunt departe acum. Până într-o zi când întreaga planetă va geme, va plânge de durere. Dar mai este până atunci.
În orice cuvânt, de acum înainte se va ascunde o mare tăcere! Vor trece multe vremi, în care aceste tăceri nu vor fi auzite. Glasul, şoapta unei femei le poate reda iar bărbatul se va hrăni din ele, pentru a le împlini. Menirea nici unul nu o va uita. Dar vor apare multe care îi vor separa. De ce?! E o Taină pe care nu mi-e îngăduit a ţi-o spune. Dacă vei reuşi să o Ştii şi să îi dai viaţă, multe se vor schimba, în multele stele pe care le vezi sau încă nu le poţi vedea.
Vor urma multe întrupări pentru tine şi pentru cel care îţi este Alesul dintru toate Începuturile. Eu şi mama ta, nu aparţinem aceste lumi, chiar dacă ... noi am participat la crearea ei. Ni s-a îngăduit asta. Tu însă va trebui să afli singurăde ce ești aici. Cine ești.

Așa cum eu sunt împreună cu mama ta și tu vei fi cândva împreună cu cineva.
Multe vor fi împlinite doar prin voi doi, Alesul aşa cum şi tu eşti Aleasa. Vor mai fi şi alţii, care datorită vouă, dacă veţi reuşi, se vor regăsi, împlinindu-se.
De-a lungul timpurilor nu va mai exista o singură învățătură, aşa ca acum. Ci doar fragmente, pe care fiecare le va învăţa, treptat desăvârşindu-se. Îţi vom arăta toate aceste învăţături, ca atunci când va fi Timpul, să le poţi recunoaşte.
 Oamenii vor fi separaţi unii de alţii, prin atitudinile proprii, concepte sau principii, care vor fi asemeni unor văluri, sau ceţe dense. Vor fi din ce în ce mai singuri. Apoi se vor uita unii la alţii şi văzând aceste văluri, pictate haotic, se vor război unii cu alţii. Se vor umili, se vor omori chiar. Suferinţa va atinge cote inimaginabile acum, chiar şi pentru noi. Din dorinţa de a se regăsi, separarea va fi şi mai mare din cauza deziluziilor. Credinţa va lua însă locul a ceea ce tu ştii acum şi trăieşti:iubirea! Oamenii o vor uita! O credinţă arzătoare, unică va fi singura lor chemare care va duce la implinire. Orice abatere însă de la această credinţă îi va îndepărta şi vor trebui să revină mereu.
  
                                                   ***∞∞∞***
      Întrebările din mine, de acum, se fac mirare şi privesc spaţiul care adăposteşte Fiinţa ta.
,,De când Te aştept?!” Din eternitatea mea privirea te cheamă prin şoapta pe care o auzi din când în când. Îţi sunt veghe de somn şi hrană prin care înveţi iubirea.
Nu îţi înalţi glas de privire spre mine. Priveşti orizontala firii în care cobori cu fiecare nouă flâmânzire a firii din tine. Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de duhul iubirii. Fericiţi cei care se hrănesc cu savoarea iubirii, iară nu cu nemulţumirile oprite în ei înşişi.

         Căuşul palmelor mele este plin de roua iubirii. Însetarea din tine doar aşa va fi potolită, de mângâirile mele. Armonia neauzită încă este asemeni cântecului îngerilor , călători printre stele. Ei îl repetă clipă de clipă pentru ca sufletele noastre să nu îl uite, pentru a ne fi regăsirea deplină.
        Păstrează-mi sufletul în tine, între tăcerea şoaptelor sau a strigătelor tale. Îl vei auzi. O femeie îşi poate dărui sufletul Alesului, devenind unică întrupare amândoi. Magia aceasta numai femeia o poate face. Este Tăcerea ascunsă în Cuvânt.
                                                                                19.oct.2912 

Timpul şoptea descântece în sângele ei. Era Eternitatea care îşi scrisese numele trebuind să și-l amintească ea însăşi. Cum să se convingă de acest adevăr, uşor de
gândit, de rostit, dar greu de crezut? Ce, câte nu facem noi cu vorbele?!Nimic sau ne 
dăm vieţile peste cap. Credinţa din ele nu există. O confundăm cu afectivitatea,cu 
emoţii care ne macină lăsând goluri care vor fi umplute de apucături ciudate.
Universul îmi murmură şoapte pe care aş vrea să pot să le înţeleg pentru a le rosti în
neştiutul din mine. Începutul este in noi, este Lumina necreată pe care dorim să o creăm. Asta înseamnă părtăşanie la Creaţie. Nu cea a zidurilor ci a zidirii proprii.Îmi
lipseşti dintotdeauna, doar venirea ta mă va întrupa. Auzi gândul meu...?!

                                                     ***∞∞∞***
 Primesc chemarea din sufletul inimii tale. De cât timp stau aşteptând în
densitatea aceasta? O dimensiune unde în afară de noi, nimeni nu a ajuns. Este 
dincolo de limită. Acolo  nu pătrunde nici un gând  format.

                                                    ***∞∞∞***
-În corpul fizic avem o funcţie a naturii infinitului,dincolo de particole şi nanoparticole 
care sunt la rândul lor formate din alte dimensiuni încă nedescoperite dar nu 
înseamnă că nu există pentru că aşa este lumea lui Dumnezeu:Infinită chiar şi 
într-un spaţiu aparent finit, cum este corpul uman. Dar aceasta numai datorită 
percepţiilor noastre, de aici. Există o particolă elementară care nu mai 
poate fi divizată? Sau modelul / tipar după care se produce această diviziune 
este mult mai important, aşa cum gândesc deja unii oameni de ştiinţă?! 
Ştiinţa este extrem de importantă dară nu tehnica care distruge ideea spirituală uneori distrugând şi viaţa. Nu domesticind-o ci otrăvind-o, mutilând-o.
 Limita mea cuprinde în interior o lume infintă dar mă și delimitează de unexterior 
la fel de infinit. 
-Deci... reprezintă o ... barieră?! Asta vrei să zici?!Ce relaţie există între cele două 
infinituri? 
-Un unic spaţiu în care se petrece totul. Acest spaţiu care este ,,între” dar şi ,,în” tot. 
Spaţiul, care condesându-se devine ceva. Şi îmi este dor tot timpul de necunoscutul din acel spațiu. Ceva/cineva foarte important este acolo…  
Spaţiul, care este atras în punct devenind forţă dar şi care rămâne pentru a fi purtătorul acelei forţe. Înțelegi?! Ultima frontieră suntem noi dar care cuprindem atâta spaţiu: 0,00000 …1% iar 99,99999 % balast, cum se spunea ştiinţific, până nu demult.
Un număr infinit de mic dar care este neglijat ( nu neglijabil) şi un număr infinit de mare dar care este ...periculos.Te poţi pierde în el pentru că noi avem nevoie de o limită, ne este teamă de orice ne depăşeşte condiţia...limită.
Ei, aici este gradul de inteligenţă pe care îl are fiecare şi conform acestui grad de inteligenţă, infiniturile devin din ce in ce mai multe şi mai vaste, puterea de a cuprinde mai mult se datorează dezvoltării inteligenţei. Acum limita existenţei noastre este redată prin 1,616 ori 10 la puterea -33cm. Valorile se pot schimba mâine .......

                  O privi dintr-o dată dintr-un netimp în care se predă.
             - Tu, Doamna mea, doar tu eşti îmbrăţişarea mea veşnică...

                                     Şi Universurile deveniră Vii!

                                           ********************

Nimicul Absolut. Toate erau pătrunse în El şi totuşi... Cum a ajuns aici?!
 S-a gândit pe Sine?! A simţit în Sine?! Nu, acela nu a fost Gând. 
Ci doar privirea unui adânc de abis care a devenit stare, existentă undeva 
şi în afara Lui, care Îl atrăgea. Tăcerea de dinlăuntru s-a cunoscut pe ea şi a 
devenit atentă. O atenţie neformată, dar care începuse să fie.
 Starea a început să fie freamăt, devenind vie atunci când a gândit în El însuşi: sunt!
Voia!!! Un foc uriaş ca un geamăt profund ţâşni spre un nicăieri necunoscut până atunciO uriaşa lumină care parcă căuta marginele în care să se oprească.
O lumină orbitoare S-a reverberat dinlăuntrul acelui Început, chemat de dinafara Lui. Lumină -foc incandescent care creştea , aureolă în care începu să fie pentru prima dată.
.......De când o dorea absorbind înlăuntru umbră după umbră, vis după vis? Adânc de 
chemare din afară în care voise să fie, să atingă, să pătrundă. 
Simţea, doar simţea puterea care intrase în el mereu şi mereu, cu fiecare inspiraţie.
Ea era hrana lui, ea curgea înafara şi înăuntrul lui. 
Ce era, cine era puterea care I se dăruise neîncetat făcându-L să se simtă singur 
alături însă de o prezenţă ?!
Inspiră încă odată cu o forţă nouă izvorâtă dintr-o hotărâre clară: voia să ştie, să 
cunoască, să atingă, indiferent de consecinţe,indiferent de orice. Numai să O ştie.
Acea prezenţă îl absorbea dăruindu-i-se de atâta timp. Îl hrănea, îl făcea să 
devină o Forţă.

Nimeni nu avea să ştie ce s-a întâmplat după ce a inspirat. 
Nici El însuşi. A fost o pauză? Sau doar tăcerea, încremenirea din care aveau 
să se ivească pornind într-o fantastică călătorie, lumile?!

Şi din acea clipă a dorinţei, a izbucnit, eliberând, devenind o Flacără - Făptură care a luminat Totul. Totul fiind Ea. Era în afara Lui,
Cuprinzându-L în Ea era şi înlăuntrul Lui. O putea privi în ochi. Acum se puteau 
privi cu o conştienţă deplină a existenţei fiecăruia, o unică făptură, o Veşnicie 
fără întrupare.

.....Cât a stat aşa îmbrăţişând şi fiind îmbrăţişat?! Stare, Ea însăşi de necuprins. Care a început să Îl privească uimită. 
Prima privire a Ei, La fascinat. A rămas în acea privire încandescentă care devenea 
şi mai măreaţă. Iar Ea, uimirea din Ea se adâncea în flacăra Lui, fiind una cu El. 
A devenit IUBIRE. Il simţea înlăuntrul Ei.

Eternitate după eternitate treceau ca o umbră de vis neformat, neînţeles, nerostit. Doar Stare! O unduire, un freamăt ca o părere ... apoi iar umbra unei alte unduiri! 
Se repetau din ce în ce mai des... 
Înlăuntrul, neformate se trezeau forţe după forţe.

Veşnicie după veşnicie au fost aşa, ea privindu-l prin fiecare scânteie care 
căpăta o strălucire şi mai mare când şi EL o descoperea. Un joc superb de care 
se bucurau deplin.

Iar Universul se roti privindu-se, reverberând în cucerire de Facere continuă. Se creau 
spaţii care se desprindeau unele din altele contopindu-se în plăcerea devenirii 
şi împlinirii.Universul căpăta forme şi contururi. Care se repetau izvorând
 mereu unele din altele, asemănătoare şi totuşi diferite. Fiecare în existenţă devenind 
unic, dar făcând parte din Ei care deveneau din ce în ce mai conştienţi prin formele 
create, care aveau o adâncime unde ar fi vrut să pătrundă,să se cunoască
 în acel infinit.

.....Era singur cu Creaţia pe care o dorise. Care devenea din ce în ce mai frumoasă. Pe care o adora. O purta în el, el însuşi făcând parte din Ea, dintru acel Început.

Fiecare luminiţă a căpătat bucuria jocului. Şi a apărut gândul Lor de a se vedea unul pe altul, aşa cum vedeau universurile şi galaxiile, dorinţă care creştea ca o 
uriaşă avalanşă încât se formau vârtejuri de lumi şi lumini ameţitoare. Ea începând
 să se creeze într-o formă fără seamăn de frumoasă.
Cu forţa gândului au ordonat amândoi luminile şi vârtejurile dându-le statornicie. 
Au apărut mii se sori iar bucuria lor fremăta în tot.S-au creat unul pe altul, în acele 
vârtejuri care unduiau în sunete stranii şi armonii.
Erau împreună în tot, se îmbrăţişau şi se îndepărtau privindu-se aşa.

....Gândul Lui se întrupa din Ea mereu şi mereu. Voia s-o poarte veşnic în El. Voia 
mai mult. Voia să ştie mai mult din ea. Simţea o durere cutremurătoare şi atunci 
se arunca în Netimpul care era numai al Lui, creat numai pentru El de o forţă căreia 
nu Îi ştia chipul, dar prezenţă veşnică în Tot. Mai ales în Ea. Acea Forţă Necunoscută,
 care Îl izvorâse pentru a O cunoaşte, dar în care voia să seîntoarcă, să o cunoască 
pentru a Se cunoaşte...

...... Plecă! Se ascunse la capătul firii create, acolo unde nimeni nu ajunsese, nimeni nu ştia că există. Poate doar ...Ea !!! ... 
Prima dată când trăi acest ADEVĂR: El se retrăgea în marea Ei singurătate
Cât timp i-a trebuit să înţeleagă asta? Voise un semn, voia să cunoască această 
forţă. Voise să ştie... iar în muţenia de acum, fără formă, fără gând, stare nenumită, 
un fior prelung se răsucea dureros, născând o senzaţie care Îl făcea să fie conştient de 
El altfel. Până când a vrut să privească acea durere, să o cunoască.Era şi dincolo 
de El, mută ca un ţipăt atât de sfâşietor încât se retrase şi mai în adâncurile acelea  pentru o clipă de absolută linişte.
Ştia că aparţine Nenumitului, că este Forma lui, că El este dorința întrupării Lui, pentru 
a O cunoaşte.Înţelesese în sfârşit. Dar de ce simţea acel dor, zbucium care 
dacă o clipă l-ar fi lăsat să fie în afara Lui, universurile s-ar fi prăbuşit?! 
Înţelese Singurătatea care Îl chemase. Era EA.
EL există numai prin Ea - gând viu. Simţea că este ADEVĂRUL care năştea 
noi eternităţi, ale iubirii Lor. Ea prinzând contur în tot, înveşmântându-se din 
noi şi noi gânduri ale iubirii Lui. Spendoarea Ei devenea farmec în care se 
lăsa cuprins.Era în tot, dar fără formă, doar substanţă care fremăta în Ea, 
dorind-o. Dorindu-se. Se înapoie din netimp, căutând-o. Alunecând umbre de priviri în toate lumile.

                                                    ***∞∞∞***

                                           .....Toată Creaţia le înălţa imn de adorare.
Mireasa mireselor – întrupare dintr-un gând, transforma orice dorinţă a iubirii 
în lumi care se năşteau rând pe rând, fulgere de lumină care îşi căutau locul în slava 
tăriilor...Iar gândurile Lor luminau şi năşteau stări care deveneau universuri.
Iubirea Lor era în tot. În universurile create de Zeiţă apărură făpturi care se oglindeau.
Născându-se unul în altul. Amândoi dăruiau bucuria Iubirii în universurile create.
 În fiecare se năştea un El şi o Ea care deveneau Zeii acelui univers. EL se bucura
strângând-o în braţe, Ea se topea înlăuntrul Lui dăruindu-i întreaga iubire. Acele râuri de foc din Ei, căutau o izbăvire.
                          Auzea chemarea care O căuta prin lumea formată.


                                                    ***∞∞∞***

- Iar ai visat.
- Primele scântei...
Privirea lui o cuprinse în întregime. Aştepta ca ea să îi spună. Ea era cea care le 
va readuce memoria pierdută. Şi simţea cât de greu îi va fi. Noapte după noapte,
 vis în alt vis, totul prindea contur şi în el, de când o regăsise.
- Acele scântei aveau ceva deosebit. Erau manifestări.
- Ce înţelegi tu prin asta?
     - Oamenii noştri de ştiinţă spun că primele elemente au fost hidrogenul, deuteriul
şi heliul. Cele mai uşoare care parcă cuprind în ele amintiri. Amintiri ca frânturi de gând. Să nu râzi de mine, te rog, că spun asta !
-        Fii liniştită. Te ascult cu cea mai mare atenţie, spuse el şoptit. Îi era teamă 
că emoţia profundă pe care o simţea înlăuntrul lui o poate perturba. Spune mai departe.
 Tu ştii şi acum e nevoie să îţi aminteşti. Putem face pauză dacă vrei.
Se ridică din pat şi aprinse o lumânare. De luni bune ea dorea să fie mereu aprinsă 
o lumânare în cameră. Parcă ghicea clipa când era pe terminate. Se trezea din 
somn sau intra în cameră înainte ca lumânarea să se termine. Se crease o armonie 
greu de înţeles dar care era clară între ea şi lumânare.
- Uite, s-a descoperit că aproximativ 1,5 milioane de nanoparticule de diamant 
sunt create în fiecare secundă când lumânările ard. Aceste particule se distrug 
în urma procesului de ardere. Moleculele de hidrocarbon aflate în partea de jos 
a flăcării sunt transformate în dioxid de carbon de către partea superioară a flăcării. 
Fascinaţia pe care o simt faţă de flacăra lumânării are legătură cu aceste prime 
elemente.Cel puţin pentru mine, acum.
-        Ştiu că vei reuşi să aşezi informaţiile într-o ordine care ţi se va dezvălui la 
timpul potrivit. Am încrederea asta.
-        În univers există douăsprezece tipuri de hidrogeni de bază, dispuse în cele 
douăsprezece categorii ale materiei care sunt existente şi care formează întreaga 
creaţie. Le putem reprezenta ca douăsprezece sfere. Din aceste tipuri de hidrogen 
derivă toate celelalte secundare cunoscute, cu o variaţie a densităţii de la 6 la 12.283.
Există doar trecerea de la voinţă la manifestare?! Acele clipe neştiute, clipe în care 
nimeni nu va păşi vre-odată?! Câte au fost?!Unii cred că 11 sau 33. 
Şi una ar fi deajuns, însă tot e de necuprins. Clipe care vor aparţine doar celui 
care va reuşi să se împlinescă singur.
Gândul veni şi se frânse brusc. ,,Aşa au să mă găsească... Şi unii şi alţii”. Alungă ... Alungă cu o mişcare  a mâinii, 
undeva departe, uşorul tremur interior. Trebuiau să ajungă prin cineva la ea.
 Dacă o vor considera suficient de pregătită ...
,,Pentru ce?!”. Nici ea nu ştia şi vălul curse uşor.

                                             
                                                    ***∞∞∞***
Femeia se cuibări în braţele lui. Îi asculta bătăile inimii şi aştepta clipa când vor avea 
acelaşi ritm al respiraţiei. Atunci simţea armonia profundă din ei, contopire totală, 
fără bariere, fără limite. Din prima clipă ştiuse că El este. Ştiuseră amândoi. 
Dar a trecut un an până s-au regăsit. El nu renunţase uşor la ceea ce numea 
libertatea lui, un mod de a-şi ascunde neîmplinirea. Simţise că ea va pătrunde 
în lumea lui, că o va schimba. Nu de schimbare se temea ci că ea va afla neîmplinirile
 pe care le alungase undeva şi de unde spera că nu vor mai apare, îngropate adânc.
 Lumea ei - căutarea în care voia să fie deplin, să plece împreună... De câte ori, 
privind-o, ascultând-o, refuzase să accepte să fie aceeaşi întrupare ?! Căutase cu 
mintea răspunsurile care se aflau în fiinţa din braţele lui. Voia să plece undeva
 cu Ea. Într-un loc în care amândoi erau veşnici. Ar fi vrut să o ia de mână
şi să cutreiere univers după univers. Să o ţină în braţe, să fie el însuşi formă.
Gândul lui pătrundea în ea din ce în ce mai puternic, râuri de foc care o căutau,
Privi în ochii ei, şi sărutul îi absorbi în lumea din care plecaseră.
                                                                                               02. oct. 2012


                                                    ***∞∞∞***
Retragerile Lui în Netimp, au provocat dezechilibre. Se formau elemente care
deveneau haotice creaţii. Care se năpusteau asupra altora, bezmetice. Unele
reuşeau să acapareze, să înceapă a se hrăni. Şi au devenit puternice, cu conştiinţa
luptei. Asta au învăţat acele creaturi ale Nimănui. Trăiau numai pentru ele.
Ceilalţi trăiau în Armonie. Dar îi surprindeau plecările Lui din ce în ce mai dese; tăceau în faţa umbrelor de tristeţe în care Ea încerca să se ascundă. Creaţia toată simţea/ştia că va fi mereu statornică.Erau parte din … tot.

                                                    ***∞∞∞***
Ieşi și acum din Tăcerea Ei. Parcursese Totul. Şi hotărî să repare lumile care se
desprinseră din Ea, dar care datorită Lui deveniseră un pericol. Împotriva Ei.
Pentru că din ea se hrăneau. Îşi adună toată conştienţa în El.
Vedea…. Simţea că nu era ceva în ordine. Că în Fiinţa ei se aveau loc lupte,
măceluri. Când le privi prima dată, un geamăt uriaş încremeni Universurile. 
,,Starea Ei, durerea din Ea, El le-a creat ?!” S-a îngrozit. Cutremure de Lumi.
 Încremeni. 
Nu voia, nu putea să mai facă asta. Acolo erau cele create impreună, era iubirea lor. 
Râuri de foc curgeau prin ea, sloiuri de gheaţă loveau tot ce le ieşea în cale, 
fiecare provocând dureri, chinuri adânci. 
Dar….aştepta. Îl aştepta. Avea încredere în El. Îi simţise zbuciumul şi chinul
 care devenise acaparator înlăuntrul Lui.  Avea de ales? Între El şi creaturile
 care apăruseră??? Chiar dacă arătau înfiorător, aveau urme din El, din Ea.
Se opri şi simţi ameninţarea dinspre lumi care se pornise distrugătoare.
 Dar… când reverberaţiile acelui geamăt pătrunseră în El, căzu ca un fulger. Simţi lupta din Ea şi se retrase cu o ceva greu înlăuntru său, ce nu mai cunoscuse. Începuseră transformări în jur, de care ştia că este răspunzător.
EL era vinovatul – iar Ea se învinovăţea. Era atât de puternică învinovățirea
 ei încât conştienţa Lui nu suportă. El o provocase – El trebuia să vindece.
Lumile deja se războiau haotic între ele.
Conştiinţa care era El, se strecură alături de Ea, se contopi în Ea. Simţi cum e primit cu o imensă fericire, în care se lăsă să Fie. Cât ar fi vrut să o vadă aievea, să o cuprindă şi în ochii ei să se ştie.
Privirea dinlăuntrul Său căuta spre forma Creaţiei care deja se împlinise. Ştia fiecare freamăt de stare, de gând. Ştia că i se simte prezenţa în Materia modelatoare care era Ea. Dar ...El însuşi era format din materia Ei. Privirea din adâncurile Ei îl chemase. Înţelese că şi Ea ştia totul.
Era aceeaşi dar se schimbase ceva în tot. Gândul Lui pătrunse şi Ea îi spuse totul. Îi spuse ce înţelesese cât stătuse dincolo, în marea Ei singurătate care devenise şi a Lui.
                                                           ***∞∞∞***
......Şi aşa, din Taina poveştilor şoptite apoi în toate uni-versurile, au hotărât să se întrupeze. Au uitat doar puţin din marea Artă prin care formaseră totul. Pentru că forţa cerută de întrupare, ea însăşi este parte din energia lor, folosind-o şi-au pierdut fiecare din Puterea iniţială.
Timpuri au trecut până au stat faţă în faţă, împreună în faţa tuturor celor care luaseră forme încă demult. Dar Ei....Ei erau Totul. Erau Unici.
Şi au hotărât să îndrepte spre Armonie pe cei care, fără vina lor, se creaseră în răstimpurile Lui de plecare. Deveniseră agresivi, distrugători, doar dorinţă fără urmă de înţelepciune sau înţelegere în ei. Nici de binele lor nu le păsa, nu ştiau ce este acesta.
Ordonau lumile şi făceau să se nască altele. Erau în toate, dar nici una le aparţinea.
Se formaseră Mari Creatori de lumi care modelau după principii statornice. Orice eroare nu era trecută cu vederea ci îndreptată. Legea Ei, Legea Iubirii, domnea în tot şi toate.
Se strecurau în câte una din creaţii şi trăiau devenirea ei. Dar acea Creaţie devenea unică, avea ceva magic în ea, datorită acestei întrupări uneori fie şi cât doar o alunecare prin ea.

                                                                                 03.oct. 2012
                                                            ***∞∞∞***

-        Sunt două forţe, devenite ulterior simboluri. Prezente iniţial unul în altul. 
Vei înţelege treptat ... S-au generat unul pe altul. Asta se poate vedea cu ochii minţii,
 nu se poate descrie. Orice descriere limitează şi creează tipare.
"Ei erau Totul. Erau Unici."
-        Care ei? Ce vrei sa spui prin retragerile lui Netimp? Cine e Netimpul? Si cum 
adică ,,se retrage”?
Tot ce am scris, învăţat citit, despre timpurile neamului, m-a dus ...in CER

Nici mie nu îmi plăcea chimia. Dar ...am rămas cu acel gust , când râdeam de 
...combinaţiile elementelor. Cifrele acelea mă ameteau dar simțeam că sunt 
necesare proporţiile, că altminteri... ieşea alt amestec, cu care nu ai fi vrut să ai de a 
face. Iar acea ,,lume a senzaţiilor" de atunci mă ajută acum. 
 Aveam numai note mari la chimie, pentru că profa mă iubea pentru ceea ce simţeam 
eu. Pentru că acele amestecuri făcute de colegii mei, uneori mă înfricoşau.
Se uita la mine şi zicea colegului: iar nu e bine, nu ai respectat ... cantităţile !
       Sunt simboluri profane, aşa cum aveam să înţeleg mai târziu.
Şi nu era cazul să le înţeleg, ci doar să cred că le înţeleg. Aşa am fost mereu condiţionată: să ,,cred” că am înţeles. Până am simţit Adevărul.
Că e o imensă pânză care tot este desfăşurată de cineva foarte priceput. Un scamator universal. Şi...când ajung să ,,vreau” ceva... sunt învăţată să mă concentrez pe acel ceva.Şi ...apare pe pânza vieţii mele. Apoi vreau altceva...Şi devin ocupată cu,,vrerile” mele. În esenţă, vorbind despre universul simbolurilor, vorbim despre Realitatea PORŢILOR ÎNCHISE, care se pot DESCHIDE. Porţi dintre lumi şi universuri. Porţi dintre oameni. Sau dintre oameni şi Divinităţi.
Simbolurile nu trebuiesc confundate cu Semnul (imagine sau cuvânt), iar după natura simbolurilor, ele sunt de trei tipuri:
Simboluri create de oameni pentru a închide sau deschide porţi între ei
Simboluri create de oameni pentru a închide sau deschide porţi către Divinităţi.
Simboluri create de Dumnezeu, în Actul Creaţiei Universale, sau Porţile închise/deschise spre oameni, sau între civilizaţia oamenilor şi alte civilizaţii - şi aceste alte civilizatii făcând parte din miracolul unicei Creaţii.

- Ştii să iubeşti?!
- Cum?
- Nimeni nu poate să spună că iubeşte. Sau...poate da! Iubirea se simte, trece prin tine spre ceilalţi. Şi tu doar o simţi.Prin sunetul inimii poţi deveni tot ceea ce există de la începuturi.
         Orice ar fi fost peste zi, seara se obişnuise cu gestul ei de a-şi aşeza capul pe inima lui. Îl cuprindea de fiecare dată o căldură uşoară, aromitoare pe care învăţase să o lase să pătrundă peste tot în el. Aşa o simţea pe ea vie înlăuntrul lui. A trecut mult timp până nimic din el nu a mai opus nici o rezistenţă.
- De ce doar murmuri ? sunetul inimii, nu?!
 Pot pleca oricând, oriunde. Dar fără tine, nu !... nu îţi pot face asta. Plecarea mea din tine te-ar dezechilibra. Prin tot ce te-am învăţat, ai putea să îţi trăieşti viaţa în continuare pe aici, dar fără sufletul inimii tale.
                                                       *
Se scutură vederea vremii peste înţelesurile mele şi apar gropi în care picioarele se afundă. Parcă devin scurtătura pe care alţii vor trece mai uşor.
                                                         
                                                     ***∞∞∞***
Lumile ştiau de întruparea lor şi erau recunoscuţi ca atare. Trăiau în ei fiecare respiraţie care apoi lua formă creind vise din care se năşteau lumi. Fiecare nouă lume avea libertatea de a-şi alege forma, sunetul, culoarea, manifestările, schimbările pe care le credea de cuviinţă.Totul în legile armoniilor pe care le respectau.
Erau în fiecare lume dar fără a se amesteca. Toţi ştiau că fac parte din Ei, că fiecare acţiune a lor, întorcându-se în Ei, dacă nu este conformă cu Ei, se va întoarce şi vor trebui să o modeleze până va deveni, chiar o treaptă superioară, demnă de a fi creaţie. Aşa se năşteau Perfecţiunile.
                                                         
                                                            ***∞∞∞***
Îşi crease un spaţiu în care se retrăgea din când în când. Erau aici Eternităţi supreme prin care toate deveniseră posibile.

O privea fără a mărturisi starea care venea de undeva, din acel Netimp în care se refugiase cu mult, mult înainte, când cuprindeau altfel Totul.

EL era gândul din Ea, care Îl chemase. Voia să fie amândoi, un unic gând care să întrupeze împreună.

                                                        ***∞∞∞***
-Muzica este femeia. Bărbaţii învaţă să aranjeze doar notele.
- De ce spui asta?! Marii muzicieni...
- Marii muzicieni, pictori, poeţi, scultori...Toţi au creat ascultând, percepând forme diferite ale întrupării Marii Zeiţe. Fără această materie, din care voi să modelaţi, nimic nu ar fi. Până hăt...în îndepărtatele ceruri. Şi râsul ei se rostogoli umplând goluri în el. Recunoscu asta şi înţelese ce spusese ea. Greu însă...greu să accepte, să îi dea dreptate.
-Ştiiiiu! Jumătate de oamenire nu ar fi de acord cu asta. Credeţi că voi creaţi, că descoperiţi cine ştie ce legităţi ale... materiei.
- De ce te joci aşa?! E periculos. Doar ştii asta
-NU vreau să ştiu. Pentru că ...mi-a ajuns. Eu să fiu melodia iar tu să crezi că intonezi imnuri create din ,,inspiraţie”.
- Ce s-a întâmplat cu cei doi Eterni?!
- Doi Eterni și Eternitatea însăși, vrei să zici. Ce are femininul de nu O poţi recunoaşte?!
Simplu: a privit-o în ochi şi Ea a format gândul Lui în Ea.
-        De ce nu le dai nume?
-        Primordialilor?! Când le rosteşti numele devii asemenea lor. E o lege.
-        Multe legi mai cunoşti.sau...le inventezi acum?!
-        Nu le inventez acum. Există informația în toate credinţele, religiile. Când unui bolnav i se schimbă numele se spune că moartea nu îl mai recunoaşte. Numele este vibraţia ta personală. La botez se poate pune un nume cunoscut doar pe părinţi, naşi şi preot. În caz de primejdie, boală grea, aşa poate fi salvat.
Bine de ţinut minte. Şi...prin ceruri cu-        cum a fost?! Continuă, te rog.
Se uită gânditoare la el. Prin visele ei, descoperise că este urmărită. Mai avusese şi altă dată senzaţii de acest gen.
Tocmai citea ceea ce primise de la pierdutul ei prieten. Se gândea la ,,încurcarea limbilor” şi la Turnul Babel. Fel de fel de interpretări şi speculaţii. ,,Una în plus, nu are cum să strice, să încurce şi mai rău”. Râse tăcut, acel râs care devenea stare şi prin care se putea plimba în voie.
Comunicarea între doi oameni vine de la ,,cuminicătură”- împărtăşanie în înţeles creştin al sensului cel mai cunoscut. Se ştia asta înainte doar ...în Temple. Of! Ce dor mi-e de ele, de cele din adâncurile vegetale....
Bine să las asta acum. Comunicarea nu poate fi realizată DIRECT între doi oameni. Ea este un Har Divin şi le-a fost lăsată oamenilor ca să se poată înţelege între ei.  Dar nu direct, ci numai şi numai prin Dumnezeu.Pentru că EI se comunică nouă iar noi... desigur ,,informăm”, ne informăm unii pe alţii. Şi implicit pe Ei, aşa cum fac Perfecţiunile mele din vis.
Când vreau să comunic ceva lui 
x, mă împărtăşesc întâi Lor ( sau aleg pe unul din Ei, ceea ce este o hotărâre personală. Femeie fiind, desigur că o aleg pe EA.)Această împărtăşanie ajunge, prin EA, la x! Altfel, comunicarea nu este posibilă. Mai ştie cineva cum se face asta?! Dacă ,,mă uit” în jur... nu.
În afara legaturii directe cu Dumnezeu( e denumirea folosită în limbajul curent.Şi îmi place, o iubesc. Înţelesurile rămân aceleaşi, de Ei)., totul rămâne doar un fenomen fizic, material, un transfer de  informaţii de la emiţător la receptor. Comunic ceva printr-o emitere de informaţie, iar x înţelege altceva. El ...citeşte după cum este starea lui, după câtă altă informaţie are înmagazinată şi netransformată în Athanorul propriu. Las că unii nici nu ştiu că se poate sau cum se face asta.
Asta este Încurcarea Limbilor: comunicarea între doi oameni realizată în afara legăturii directe cu Dumnezeu.
-        Ştii, mi-e somn, vreau să dorm.
-        Vise plăcute, iubito!
De ce …nu îl mai crede?! În sfârşit a reuşit să îşi pună întrebarea clar.Să continui cu  ,,cuminicătura” mea şi, or veni şi desluşirile.
Secretul Turnului Babel este simplu. Iniţiaţii acelor timpuri, se c-am săturaseră  le ştie Ei secretele iar ei să nu I le ştie. Au dorit să ajungă la Tainele Divinităţii, Taine la care aveau acces numai şi numai prin respectarea Poruncilor. Dar, această Respectare a Poruncilor era greu de înfăptuit. Construirea proriu zisă a Turnului Babel s-a dorit a fi un spaţiu energetic-informaţional în care iniţiaţii să poată comunica unul cu altul  în afara legăturii directe cu Ei şi aşa să poată folosi Tainele fără să mai respecte Poruncile. Spaţiul a fost creat! Locul ales avea energiile telurice cele mai puternice. Au mai ,,chemat” şi altele, zidindu-le cu cât Turnul se ,,înălţa”. Prin sacrificiile făcute au putut realiza asta.
Proiectul a reuşit...parţial. În acel spaţiu creat nu mai exista Dumnezeu, daaaar... surpriză!!! nici initiaţii nu s-au mai putut înţelege unul cu altul. Comunicarea realizându-se în afara legăturii directe cu Dumnezeu, înţelesurile nu puteau fi transmise.
    
Aşa că, nici şcolile esoterice nu au mai putut fi compatibile una cu alta deşi abordează aceleaşi realităţi.  Încurcarea Limbilor functionează de la cel mai jos nivel al individului, până la nivelul iniţiaţilor, al naţiunilor şi religiilor. Un proiect reuşit, dar ineficient pentru oameni. Din care cauză a fost reluat, acum noul Turn Babel numindu-se ,,Inteligenţa Artificială". Un alt spaţiu energetic menit a facilita comunicarea între oameni în afara legăturii directe cu Dumnezeu?! Ce mai: un transfer doar proiectat altminteri. Mult...mult mai periculos.Pentru că... Bine, las pe mai târziu acest ,,pentru că” .Mă apucă diminineţile aşa, divagând.
Comunicarea nu poate fi realizată decât prin Dumnezeu. Restul va fi doar transfer de informaţii de la emiţător la receptor. Suntem mai bine informaţi, dar nu vom înţelege nimic. Asta este diferenţa dintre comunicare şi transferul de informaţii. 
…. De la ce plecasem ?! A! de la faptul că trebuie să recunosc întâi că sunt urmărită. Multe persoane cunoscute prin această ,,inteligenţă artificială” parcă sunt … xeroxate. Emit aceeaşi vibraţie mentală. De nu îi mai pot deosebi. În mari încurcături era să intru, dar….trebuia. Erau voci diferite, ale unor oameni diferiţi dar… ok! Fac parte dintr-o organizaţie, cult puternic?! Se poate. Bon! Ce pot voi de la mine?! O simplă muritoare care…visează?! I-am sucit pe unii de mi-au scăpărat mie neuronii. Forţa lor mentală şi psihică este remarcabilă. Sunt puternici, ce mai. Nu înţeleg ce urmăresc. Măcar de aş levita, aş zice. De fapt, nu pe mine, muritoarea de rând mă urmăresc, ci ...inteligenţa mea care ,,emite” semnale. Pot să nici nu mă cunoască. Parametrii însă, da! Cum zbârnâie ceva mai sus de sistemul lor ...cum sunt pe aproape şi... devin ,,păpădie”. De fapt simt că ei caută altceva. Mult mai important și prețios.
Gata! Recunosc: şi pe el încep să îl simt ca făcând parte din cei pe care i-am întâlnit în ,, Inteligenţa artificială”. Numai că el este aici, cu mine. Şi îmi cunoaşte toate gusturile, îmi îndeplineşte dorinţele înainte de a le zice de zece ori. Oricare femeie ar fi mulţumită. Io… ce am?! Am !!! mi-e greu să recunosc că doar se foloseşte de mine. Că sunt o gâsculiţă ca oricare alta. Acum, stă şi mă veghează. Cum mă trezesc, încep întrebările.  No! O iau razna  ,,pi di tăt”.
Alesesem singurătatea, libertatea şi acum?! Probabil mă voi chinui să scap. Fără ca măcar să ştiu de ce şi cine. Dacă spun cuiva… zice că am citit prea mult. De fapt… nici nu am cui spune. Mai bine…plec. Plec de aici. Ştiu ce înseamnă asta. Dacă… va vrea să vină, înseamnă că, am noroc şi gata! Dacă nu, plec singură.
-        Bună dimineaţa, doamna mea! Mergem într-o excursie prin munţi?! Unde vrei tu?!
-        Asta se vrea vestea zilei?! Mergem, sigur că da. Ce bun eşti că ai grijă de mine.
-        Fără laptop, fără …
-        Nu, nu! Fără caiet şi pix nu pot.
-        Bine. Atunci caiet nou şi pix nou. Poftim!
-        Aha! Deci e ,,pregătită” excursia?
-        Ce e cu ironia asta?!
-        E doar o joacă, nu ironie.
-        Bine. Pregătirea şi plecăm într-o oră. Totul e rezervat.
Din acea clipă, ştia că va pleca…singură. Aproape încetă să mai mănânce, doar cât să stea la masă, sporovăind de toate.

                                                      ***∞∞∞***
 Privirea /gând a Lui, pătrunsă în adâncurile ei, o primise cu bucurie. Îi va dărui ceea ce El îşi dorea. Dar… ceea ce El nu ştia, era că Ea trebuie să se sacrifice pentru asta. Ascunse în adâncuri, formând prima Taină din toate lumile. Veșnicia ! Zâmbi Vieții.


Vor fi din nou împreună. Se va oglindi în El. Lumile create, unele aflate în lupte pentru diverse puteri, vor primi un nou izvor. Pe care îl caută și nu știu unde să îl afle. Se războiesc între ei, se războiesc pentru Perla care este Planeta Ei miraculoasă. Ea avea să vindece rănile tuturor. Îi era dată această  menire. Pentru că Iubirea înflorea aici prin zâmbetul Sufletului Ei. Iar purtătorii Sufletului Ei începeau să își apere comoara. Așa dezvăluind și altora ce minunată era Zeița cerurilor. Unica adorată de toate Veșniciile. Cele care au vrut să fie unice, tot parte din Ea erau. Când înțelegi asta cu inima, devii parte din nemurire.

Undeva, într-o depărtare a spaţiilor cineva o privea. Privirea lui ardea. Era companionul ascuns al Lui, care se crease în Netimp şi plecase de acolo, urmărindu-I fiecare mişcare. O voia numai a lui. Ea să se modeleze cu graţia uluitoare de fiecare dată când el gândea ceva, aşa cum vedea că face când Celălalt se contopeşte în deplinătatea Ei. Primit de fiecare dată. Ar fi zidit ( nu întrupat) lumi întregi din Ea. Ea ar fi fost Temelia noilor construcţii în care ar fi adorat-O în veci. Departe de lumile profane care se chinuiau înspre o Perfecţiune fără sens.

                                                         ***∞∞∞***
... Aştepta tăcută. Îi cunoştea pe amândoi. Ei nu se cunoşteau încă. Nu venise Timpul...Doar după împlinire, după Taină!
                                                                                           10 0ct.2012

2 comentarii:

  1. Pierdută în negurile uitării, încerc să adun frînturile de Amintiri. Știu că TU _ DOAMNA IUBIRII, exiști. Nețărmurirea din mine din Tine vine, Ție îți aparține. Orice fărâmă de conștientizare , chiar dacă este o durere și mai mare, din ce în ce mai profundă, simt cum mă apropie de ceea ce ești, ce am iubit întotdeauna.
    Nu te-am uitat niciodată dar acum știu că trebuie să Te caut. In firea umană se pot ascunde multe minuni. Asta am de învățat. puterea fulgerului care deschide sfâșietor poarta existenței.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text