Trec zilele și nopțile frigului pentru a înmuguri aburul lor în primăvară.
Trec norii pentru a lăsa umbra lor să se dizolve în cer certându-mă că nu
i-am cules.
Trec munții care au așternut colbul pietrelor pe sufletele însingurate de
pe cărările lor care se sfârșesc în
peștera inimii unde îmi aduc auzul.
Descopăr foșnetul viu al Vieții în ochii Soarelui și în zâmbetul misterios
al Lunii care încep să-mi alcătuiască ființa. Mă cuprind în căldura învăluitoare ca un basm ascuns printre crestele munților. Răcoarea rămâne miezul fiebinte care îmi alunecă simplu și
firesc prin vene.
Trec mirările și uimirile culese de mâna Făpturii Făcătoare, Împlinire care
devine mărturisire a Facerii.
Foto: pictură Vladimir Kush
Emoțiile sunt cortegii care ne pot
transforma. Emoțiile nu sunt IUBIREA. Iubirea nu leagă pe nimeni unul de altul,
nu cere și chiar nici nu dă. Acceptarea deplină că toți sunt ca tine chiar dacă
,,arată” altfel sau altceva. Învață !!! Unii mai repede sau mau mult. Alții nu.
Dacă intri în ,,gazele otrăvitoare” din jurul lor, fă-o în cunoștiință de cauză,
nu te agita inutil. Vei inhala otrava și te vei trezi ,,amețit” ( de fapt vei
adormi de-a binelea, dar nu vei realiza asta).
Iubirea este ACCEPTARE și devine
ELIBERARE. Nu este Forță contra forță. Ci FORȚĂ fără ...forță.
Ea doar este. ESTE firea nerostită
care ne învață totul, cu răbdare și fără a judeca. Nu ne pune nici o condiție (
să fim buni sau deștepți sau înalți sau oricum altceva). Suntem iubiți pur și
simplu. Iubirea necondiționată nu e ieri sau mâine. Nu are culoare sau gust dar
e forța care le dă strălucire. Nu se opune nimănui pentru că se dăruie ei din
ea înșiși. FIINȚA UMANĂ!
Angoasele
fiinţei vin
din neputinţa de a exprima direct ceea ce avem mai sublim: sufletul. Nu
raţiunea, nu învăţăturile ei. Iar pentru a face aceasta , inteligenţa trebuie
cultivată.
Cu isteţime mulţi observă ce e în jur, cu raţiunea
la fel. Când simţi cu sufletul, cu inima din tine...nimic nu mai este la fel.
Există o ...infinitate de veşnicii în noi!
Şi..pentru că le trăim mai multe odată...nu le mai stăpânim, nu mai suntem
conştienţi de ele.Şi atunci.... devenim zăpăciţi.
Încep cu toată fiinţa mea să admir timpul deacum.
Că nu este uşor...mi se datorează în totalitate. Acum râd, dar acu o
săptămână...nu prea aveam chef, eventual de un...zâmbet albastru. Mă mai
îndoiam demulte. Adică ...voiam să mă indoiesc şi uite aşa ... uimirile din
mine dispăruseră rămând doar durere surdă care îmi măcina trupul. Merit
...expulzată pe o altă galaxie, pentru asta. Io o spun , ca să nu zică alţii.
Mi-a trecut. Mentalul, această vibraţie supremă,
divină, în care nu ne prea încredem noi (pentru că nu o ascultăm) , tot şopoia
ale lui semnale, dar muţenia din mine...voia să fie ...liberă, încătuşându-se
aşa cu fire din care nu mai aveam să ies dacă....
Dacă nu priveam Iubirea de pe acest Pământ. Dacă nu
simţeam suflarea care îmi putea fi vad de trecere sau.... de fericire. Alegerea
mi-a aparţinut. Cu ajutor ...din nevăzut. Parcă am fost plimbată, mai mult
păpădie, decât formă umană, prin a alege. Recunosc că, trăznăile făcute...le-aş
repeta oricând. Pentru că....sunt ale mele. Pentru că aşa învăţ să mă iubesc,
să fiu deplină. Să...înviu! Strigat-a şi la mine, cineva.
Aleg Iubirea. Iubirea de a mă dărui şi de a dărui. Toate
exerciţiile de/prin iubire, de până acum, au fost mici scântei. Le-am adunat în
mine. Le-am ...şi ascuns bine, bine, uneori. Ştiu, toţi credem în acele clipe că
...e unica. E la fel ca şi desluşirile Căii pe care să mergem: Este calea
ascetică şi Calea Iubirii în doi. De când omenirea. Nu le-am inventat noi acum.
Fiecare cum alege (oare? Mai am
nelămurir aici, dar voi pune întrebări şi... voi aştepta răspuns.Sigur îl voi
primi).
Zilele trecute, eram în faţa săvârşirii unui
ritual. De angajare, aparent io fiind stăpâna. Deveneam conducătoarea unui
regat necunoscut. Bănuit. Nu... l-am încheiat. Mâna a rămas suspendată într-un
netimp... de unde,voi relua poate, gestul .Sacru , de data aceasta. Pentru că
este un Simbol de Forţă şi de dăruire. Nu vreau să fiu asemeni îngerului frânt,
purtat pe umărul stâng de atâta amar devreme. Devenind aripă înspre nevăzute
înfăptuiri.
.... Eeeei! Acu ce să zic?! A meritat durerea!
Adică, am şi meritat-o.
Există o iubire unică?! Există! Cea pe care nu ţi-e
teamă să o dărui atunci când ea este cât un mugure. Nerăbdările şi suferinţele
există. No! La mine au fost un uriaş univers, în care aproape nu mai încăpea
nimic. S-au eliberat, trecând peste voia mea pentru că le durea. Şi ...durerile
au dureri. Greu de explicat, dar sigur aşa este.
Simţământul prezenţei în clipa nostră ne lipseşte.
Cum să iubesc dacă sunt pe coclauri, prin alte clipe, cine ştie prin care
timpuri. Da! Există forţe care pot determina acel deja vu! Mare ...pericol. Cu
acel deja vu am avut întâlniri care au curăţat karma. Sunt necesare?! Fiecare
decidem. Întâlnirea este necesară însă importantă este ,,atitudinea” în asemenea
clipe. Rămân agăţaţi unul dealtul de parcă devenim cabluri de înaltă tensiune.
Care sunt zeii noştri? Am avut un Dumnezeu sau nu? Ne-au ocrotit sfinţii, îngerii? Zânele şi zmeii îşi caută răspuns prin mine,
Duhul religiei ce este fără acea simţire de neam în care să ne adăpostim sufletele şi să sorbim din căuşul palmelor, poveştile care tot şi-au ţinut duhul lor după noi, pătrunzând/ ascunzându-se în tainele care nu au avut putere să le dea deoparte?!
Clădirea unei noi lumi se face prin prezența ta constantă ca legătura între două vise.
Duhul credinţei a trecut prin dureri de naşteri dintr-un suflet de femeie în altul.
Omul a fost despărţit tocmai de puterea lui naturală. A uitat cum simţea Soarele in el, a uitat cum se învăluia în umbra lunii cu tot dorul din fiinţă, fiindu-i cer înlăuntrul lui. Incantaţiile către Soare şi Lună , dacă nu au devenit vrăjitorii, au trecut ca melos popular, cântat a jale de doină, pe crestele munţilor sau în vâltoarea apelor.
Zânele neamului meu, femei din stele care revin acum. Le port sufletul în mine căutându-mă în adânc de memorii. Mă regăsesc prin ochii care stârnesc vârtejuri de amintiri.
Înţelesurile alunecă umbre vii prin
mine. Mă întreabă
şi nerostirile mele devin alunecare
de cer din care se vor contrui altare, ofranda pentru foamea şi
însetarea călătorilor, unii rătăciţi de mult timp.Neodihna lor
devine vaier în mine.
Se desprinde îmbrăţişarea
şi te cuprind în ardoarea întregului suflet.Privirea alunecă
departe, deasupra apelor lumii.
Mă fac ceas de rugă
înaintea zilelor şi nopţilor tale, să-ţi fiu mirarea care mă va
chema.
Descântul pleacă în
tine, chemare de dor şi pavază de rele.
Doar dacă mă vei numi,
voi veni!
Doar dacă vei şti rosti
vre-odată numele meu.
Nu reuşim să-l vedem pe
celălalt. Suntem plini de dorinţele, de visele, de urma
înfăptuirilor trecute sau viitoare. Dorim...ascultare! Să ne fie
ascultate vorbele, să chemăm sufletul celuilalt şi să vedem ce
are, cum are, de ce are. Pentru a ne folosi şi nouă. Vedem alcătuirea care a dus la descoperirea celuilalt, dară
nu...sufletul. Nici nu ne întrebăm dacă are, cum e. Omitem etapa aceasta.
De ce?! De teamă!
Descopăr cu uimire că această teamă există. Cred, cred cu tărie că atunci când două suflete devin conştiente unul de
existenţa celuilat , ele se contopesc. Teama umană este rezistenţa pe care o opunem. Ştiu că nu vrem,ştiu că nu ştim
cum să nu facem asta...dar ştiu cu certitudine un lucru. Când două
suflete se contopesc , se naşte unul de a rară frumuseţe. Pentru
că au renunţat la tot.Trăiesc îndumnezeirea deplină.
Daaar...Haosul nu e in iad.Ci
aici, pe pământ. Iadul pare bine organizat, pe când noi... Noi, cu
neatenţiile noastre, cu acele,,purtări de bon ton”, că nu se
cade să....Să ce?! Să avem motiv să ne jeluim după aceea? Să şi
învinuim de nerecunoştiinţă. Cedăm din propriile temeri, din
neputinţa noastră de a vedea cât de minunaţi suntem. Vaaai! Să
nu deranjez! Apoi suferim. Această suferinţă ne va măcina
frumosul trup.Păiiii cine ne dă dreptul ăsta?! Neatitudinea ,
lipsa de discernământ şi , până la urma urmei, încrederea în
celălalt dar, şi în noi.
Se poate să învăţăm, apoi să ne obişnuim, să comunicăm deschis?! Simplu şi sincer?! Dacă nu putem face asta, suntem deja bolnavi. de patimi, de iluzii, de neviaţă în noi. A nu renunţa la atitudinea ,,de a nu răni" , face un bine: ne răneşte pe noi. Creem distorsiuni care ne alungă din VIAŢĂ!
Nu asta e iubirea. Nici măcar dorinţă nu e: e un fel de... a ne târî prin viaţă. Ţinând cont de ,,iluziile" celorlalţi. nu suntem mai buni. Dimpotrivă. Ne complacem. de ce o facem?! Ştiu că ... marea majoritate fug de un răspuns clar şi care i-ar echilibra. Să rămâi agăţat cu ,,vagoane" după tine. Cine te vrea cu tot cu vagoane?! Şi de ce te-ai aştepta să fie/să apară, o asemenea ,,binevoitoare" persoană?! De ce?!
Se poate să învăţăm, apoi să ne obişnuim, să comunicăm deschis?! Simplu şi sincer?! Dacă nu putem face asta, suntem deja bolnavi. de patimi, de iluzii, de neviaţă în noi. A nu renunţa la atitudinea ,,de a nu răni" , face un bine: ne răneşte pe noi. Creem distorsiuni care ne alungă din VIAŢĂ!
Nu asta e iubirea. Nici măcar dorinţă nu e: e un fel de... a ne târî prin viaţă. Ţinând cont de ,,iluziile" celorlalţi. nu suntem mai buni. Dimpotrivă. Ne complacem. de ce o facem?! Ştiu că ... marea majoritate fug de un răspuns clar şi care i-ar echilibra. Să rămâi agăţat cu ,,vagoane" după tine. Cine te vrea cu tot cu vagoane?! Şi de ce te-ai aştepta să fie/să apară, o asemenea ,,binevoitoare" persoană?! De ce?!
Sunt
doar un gând al iubirii, ba aş zice…doar o silabă sau chiar şi numai un sunet.
Nu ştiu ce este iubirea. Doar starea aceea de
,,zăpăceală” când toate sunt normale, iar în următoarea secundă sunt (măcar )
anormale. Adică ...invers.
Amestec visele cu visările uneori. E o obişnuinţă
pe care mi-am format-o prin auto.observare. Încerc să mă joc deplin conştientă , pentru că oamenii , (am observat asta), îşi rănesc unii altora sufletele neatenți. Pierzându-se pe ei înşişi, împreună însă cu multe altele, chiar şi pe cei dragi. Şi am învăţat să fiu atentă la mine, la ei. La mine, în primul rând.
Sunt recunoscătoare florilor. Lungilor discuţii cu ele. De mică am fost obişnuită (şi nu mi-a trebuit mult timp pentru că era ceva special , iar copiilor asta li se pare normal) să văd şi să ascult cum cresc lăcrămioarele. Salutam soarele odată cu ele. Fugeam înainte de prima geană şi mă culcam pe pământ să pot fi atentă la iluminarea lor. Simţeam acel geamăt al firii când din sămânţa înnegrită se ivea o minune de fir verde şi fragil.
Sunt recunoscătoare florilor. Lungilor discuţii cu ele. De mică am fost obişnuită (şi nu mi-a trebuit mult timp pentru că era ceva special , iar copiilor asta li se pare normal) să văd şi să ascult cum cresc lăcrămioarele. Salutam soarele odată cu ele. Fugeam înainte de prima geană şi mă culcam pe pământ să pot fi atentă la iluminarea lor. Simţeam acel geamăt al firii când din sămânţa înnegrită se ivea o minune de fir verde şi fragil.
Mireasma lor mă alina de orice durere a
îndepărtărilor de cei dragi.
Când am primit în grijă primul trandafir
responsabilitatea a ...trecut. L-am iubit. Imi iubeam trandafirul din inima
căruia primeam mereu câte un boboc. Toţi erau uimiţi de ,, Cât înfloreşte
aista! Parcă nu se mai satură! Sătura.ra-l Dumnezeu!” Ştiam că bobocii albi erau
pentru bucuria mea. Uneori pentru firele scoase din rochiţă când îi adunam
frunzele uscate! ,,Vrea o amintire de la mine” ziceam fericită. Cred
că...învăţam să fiu cochetă! Zgârâieturile nu le puneam la socoteală, că oricum nu ştiam niciodată
câte am. Ori de la crengile copacilor ori de la mâţuci sau cine ştie care altă
orătanie cu care mai aveam câte ceva de împărţit.
Privesc acum trandafirul meu, de acum, din alt timp
al vieţii. Şi regăsesc vechea prietenie caldă şi parfumată, aromitoare şi
liniştitoare. E târziu în noapte, dar suficient cât să-i pot distinge formele
gingaşe ale bobocilor şi florilor care mi se par imense.
Stau lângă
el ghemuită de frigul care se lasă noaptea acum. Începe să îmi fie bine. Liniştea
mă pătrunde tandru, lin, într-o mângâiere profundă, din tărâmul uitatelor mele
vise. Fiecare culoare are o anumită putere a luminii în ea. Deci asta învăţasem
demică: să primesc culorile şi înmiresmarea
florilor în mine. Mângâi uşor, cu recunoştiinţă bobocul cel mai
apropiat. Sclipeşte ceva pe el, ca o scurtă luminiţă. Mă gândesc la ...
venusieni( dacă tot stau hai-hui pe afară, măcar să fac ceva, nu?!). se spune
că şi ei au participat la creearea (alcătuirea) noastră a pământenilor.
Apoi...când s-au ,,ridicat” la ceruri, alţii având pretenţii asupra celor de
atunci, de pe aici, nu au vrut să ne părăsească detot. Aşa că au lăsat în
trandafiri ,,ceva” din esenţa inimii lor : iubirea! Legătura ...telepatică cu
ei. Spinii sunt cei care ne avertizează că până in Inima Iubirii, avem de
trecut obstacolele propriilor noastre ...nerozii! (scuze: dar e o noapte mai
dificilă pentru mine, în care încerc să îmi lămuresc ...nelămuritele mele. E
...tehnica mea ...secretă! zic şi io acu, că tot nu mă aude nimeni). M-a
întrebat cineva ce e iubirea şi, am răspuns sincer: Nu ştiu! Chiar dacă ştiam
bine bine că deja se răcise cafeaua, a lăsat cana jos, rapid, de parcă se
fripsese! Cum nu ştii?! –Aşa bine! Cum nu ştii tu, nu ştiu nici eu!”.,, Nu te
cred”.
De ce nu mă crede?! Iar o să aud cine ştie ce
,,ridicare” a mea pe la stele. ,,Uite: îmi eşti un prieten aşa bun, încât iţi
spun un secret: nu ştiu ce e iubirea!” Ochii lui au devenit de o fixitate care
m-a speriat un pic. ,,Adică...dacă vrei pot să îţi descriu etapele dar... nu
cred că asta te ajută ...” încerc să îl scot aşa din uimirea din care nu dă
semne că ar vrea să iasă. ,,Ş i eu care eram convins că tu ştii!”. Tac eu acum.
Aştept să plece pentru ...a mă întreba eu pe mine: ce este iubirea?! Sau...Cine
este Iubirea?!
Privesc în ochi noaptea şi umbra ei mă îmbracă în Puterea
culorilor. Şi, înfiorarea din ea să mă înveţe a folosi vederea ascunselor taine spre
a fi împlinire ?! Să pot şopti: Lasă-mă să pătrund în taina magului de la
marginea universului.
Trandafirul meu suav, surâde misterios. Ştiu că
dacă m-aş uita în oglindă, acel surâs e pe buzele mele. Este ...Iubirea!
Zâmbesc! Un înger îşi ia zborul de pe buzele mele.
Un
zâmbet te poate aduce lângă mine.
Depărtarea nu înseamnă despărţire.
Un zâmbet trimit şi dacă nu te va găsi, vei
şti că te aştept ca întotdeauna. Cuvintele mele sunt rare, sunt anapoda, viaţa
mea e flacără şi gheaţă, zenitul şi nadirul între care exist. Între cer şi pământ este sufletul meu singuratic, îngheţat
într-o cupă de zâmbet.
Zâmbetul este
nemuritor, în el sunt toate mângâierile mele pe care nu mai am cum să ţi le
dau.
Dar te vei
întoarce cândva. Poate nu voi mai fi pe pământ, dar nemurirea din zâmbetul
meu...va rămâne să te ocrotească. Îţi dărui viaţa mea chiar şi atunci
când nu spun un singur cuvânt
Mi-e dor, dor cu
lacrimi şi privesc în depărtarea care eşti
Cuvinte...sunt
doar cuvinte, darul pe un prag de timp unde sunetele se zbat în armonii încă neascultate, neauzite de nici un suflet.
Imi aşez blând zâmbetul în
inima ta. E tot ce am mai de preţ pe lume, altarul unde pot să imi aşez capul
în nopţile nesomnului.
Întind mîna şi degetele întunericului încep să mă
cuprindă, devin încleştare ale magiilor trecute şi tremur, tremur până când
plânsul reuşeşte să se desprindă din mine şi să plece în căutarea ta, plutind uşor...
Avem o uriaşă
Forţă în noi: Iubirea! Nu spun de sentimentalisme, ci de Forţă, aşa cum şi
despre curentul electric putem spune că are ca efect o anumită forţă şi despre un elefant spunem de forţa pe care
o are. Sunt deosebiri între cele două forţe?! Sunt. Forţa curentului electric
este electromagnetică (electrodinamică) , a elefantului este fizică. Vreo
deosebire?! Sigur, şi încă sesizabilă.
Iubirea are şi ea
mai multe forţe. Acţiunile noastre îi dau coloratură şi variaţie şi
aspecte de ...uneori ne întrebăm dacă aceea e iubirea?! Acţiunile mai sunt
,,şi” în numele iubirii, de ne încurcăm definitiv în termeni. Dar sesizăm
aşa mai bine ,,nuanţele”.
Iubirea este şi
Putere! Facem năzbâtii cu ea şi aşa, sub acest aspect. Ne ,,jucăm cu alţii. Să
nu spună cineva ( autorul /autoarea) jocului, că habar nu are. Dacă forţa
nu poţi să o stăpâneşti mereu, Puterea da!
Eşti responsabil întotdeauna CE faci, ce ,,provoci”. Şi plăteşti prin
lispuri, şi pierzi ce ţi-e mai drag .Se aplică LEGILE UNIVERSULUI singure,
pentru a FI ECHILIBRU.Că nu este instantanee această ,,aplicaţie”, ne
derută, pentru că noi ,,uităm”, şi apoi ne ,,mirăm” că Soarta e aiurea,
dacă nu chiar şi Bunul Dumnezeu.
Am scris doar
aşa ca un gând, fără să adaog şi răspunsuri.Fiecare decide. Uneori răspundem
cu da şi atât, alteori lăsăm Iubirea să fie EA în deplinătatea Puterii.
Nu o irosim, devenim cei mai avari din istorie. Sufletul (mă întreb ce nuanţă o
fi având atunci) murdărit de patimi (?! nu cred că e cazul să spună careva
:nu), întrebuinţează mintea şi creează ,,oportunităţi” de manifestare care te vor duce şi pe tine împreună cu cei cărora le ,,provoci”, în IADUL
PROPRIU. Şi cum nu e prea departe, ajungi repede!
Un gând, o
privire, o atingere, o şoaptă devin Armonia prin care ne comunicăm noi înşine, tuturor. Şi ele
devin Fapte.Aşa cum spunem ,,Faptele Apostolilor” şi e ceva măreţ, la fel de
cunoscute sunt şi ale fiecăruia în parte. Vom pleca de Acasă cu ,,suma” lor.
Ele rămân undeva, ,,impresionează” Universul, asemeni unei plăcuţe fotografice.
Doar sunt energie , nu?! De dragul Universului, de dragul vostru, hai se fim
atenţi ce TABLOURI PICTĂM !!! Sunt vizibile
pentru multe galaxii!
Femeii îi poţi spune doar că o iubeşti cu firescul firii din tine.Dar bărbatul are nevoie de
...timp. Numai că, se ,,pierde” prin timp, nu are timp, după războaiele purtate pentru
bani, pentru faimă, pentru...alte treburi urgente ale planetei, fiind mereu ,,ocupat”.Tu , ca femeie
trebuie să ,,crezi” singură asta.Şi dacă nu eşti capabilă te uiţi în oglindă
şi faci meditaţia ,,cercului interior”. La mine a ţinut asta, ba...m-am ales şi
cu bonus!
Tot citesc şi tot
citesc şi tot citesc despre realizarea de Sine, in Sine, cu Sine, deasupra ,
dedesupt, pe alături. Ba e şi armonizare. Da! Deacord. Dacă nu eşti ÎN
echilibru cu tine însăţi asta ai defăcut. Dar, dacă eşti femeie, fii Femeie. Dacă
eşti bărbat, fii Bărbat . Apoi UNUL !Totul în jur e complementar. Mie mi se
pare că atunci când Doamne Doamne a separat totul, avea El un gând tare măreţ:
cum se vor contopini cele două separări?! Aşa că: e noapte/zi, e negru/alb,
e ...e de toate şi opusul şi reversul ...a cestui de toate. Cum să-l numesc?!
Nu ştiu, dar dacă stau să caut o denumire uit ideea! Şi re.ajung la bărbat şi la
femeie. Doamnele întîi, reiau: Femeie/Bărbat. Dar... Întregul e şi/şi. Este deplina unire atunci când
complementarităţile, sunt egale , echilibrate ele însele ÎN ele.Dacă noapte/zi
e un ciclu întreg, dacă rece/cald, înger/demon, Sol/ Mon, reprezintă dualitatea şi separarea întregului
, bănui că nu se vrea a rămâne aşa, în veşnicie. Cumva, cineva, cândva le va
determina unirea. Forţa care le-a creat, sau Dumnezeu putem răspunde.
Dar pe noi?!
Bărbatul şi Femeia?! Ne ducem singuri singurei?! Se pare că deja alegem să
fie aşa. Sau....alţii au ales pentru noi. Ştiu : totul este în mintea noastră.
Dar acolo sunt trei /patru tipuri de creier a cărui dezvoltare a
început acum 300 milioane de ani. Iar fiecare parte are puterea lui de
determinare. Necunoscută aproape total. Zone care se descoperă pe cm pătrat. Şi
are ceva/ceva desfăşurare creierul nostru !
În Marele TOT, ne
ducem ..pe rând?! Nu cred. Undeva vom fi opriţi. Undeva de unde nu putem trece
dacă nu suntem împreună cele două jumătăţi. Altminteri.. retur.
Pe planeta s-au
dat lupte pentru ca puterea să fie trecută de la femeie la bărbat. Ce e drept,
cred că acei cu cunoaştere au avut ei mare grijă deasta. Umanitatea a rămas văduva, apoi ocultată detot. Poate prizonieră prin cine ştie ce temple
sau altare.
Unitatea nu mai
înseamnă decât dorul nostru. Aprig şi cumplit de dureros. Îi spunem Iubire.
Îi putem da oricare nume, tot NENUMITĂ ESTE. Se spune însă că Adoratoarea este asemeni celui Adorat! Şi Adoratorul este
asemeni celei Adorate! Şi o expresie şi alta tot UNU este. Atunci voi putea şopti Iubitului/Adoratului meu că vom pleca împreună?! Atunci când buzele noastre se vor contopi, formând inelul de foc al unei Fiinţe, vom rămâne aşa trecând prin moarte spre dincolo?! Poate vom mai sta, adică vom fi în sejour şi pe alte planete. Dar ca pe pământ, iubirea nu este nicăieri. iar aici, este acel Acasă.
Cum să ajung
io singurică înlăuntrul Marelui TOT?! Şi dacă se produce un dezechilibru
şi... ?! Un gram de suflet masculin sau feminin in plus dezechilibrează. Dacă
într-un cm cub de ,,vid” este o imensă cantitate de energie cu zerouri pe care
nu le mai citeşti, şi într-un cub mai mic, ca al sufletului nostru o fi ceva
putere, nu?!
E adevărat (zic şi eu, e dogma mea personală)
că există un ÎNTREG. Formarea înseamnă ieşire din acel întreg şi urmează
diviziunea. Dar cum noi tot suntem ba o jumătate, ba alta, care e următorul pas
logic ?! cele două jumătăţi să redevină întreg ca să FIE ÎNTREGUL ÎNTREG! Cum?! Liantul acela fantastic, care reuşeşte să ,,lipească”( avem noi o
vorbă înţeleaptă) jumătăţile, este IUBIREA!
Numai şi numai ....
EA!!!
EA!!!
IUBIREA
Să iubim o persoană…imperfectă
Mă gândeam la un …joc! Şi… m-am îndrăgostit!
Ştiam că la un moment dat, apare separarea de timp şi spaţiu, oricât de aproape am fi, chiar în aceeaşi casă de cele mai multe ori, între cei doi. Până mai ieri inseparabili. Ştiu cei mai mulţi cum este. O mică meditaţie nu strică nimănui, nici mie. Aşa că am luat în căuşul palmei mele ,,defectele” unei persoane. Ce simţeam vis a vis de ele?! Că prea mă sâcâiseră, prea mă ,,îndureraseră”, prea le observasem, şi cu lupa la nevoie ( e ,,metaforă”). Cu cât le priveam cu atât dispăreau şi m-am trezit cu Botezul lacrimilor în inimă, ţinânx în palmele mele, cel mai minunat Suflet din lume. Şi…m-am îndrăgostit de El!
La fel putem face şi cu sufletul nostru. L-am uitat stingher cine ştie pe unde, decât timp. Iubiţi. Vă! Iubiţi!
" Mă gândeam la un …joc! Şi… m-am îndrăgostit!"...din pacate sunt imperfect si nu vreau sa inversez scara valorilor in universul tau perfect....acum ai setat ok...bravo.
RăspundețiȘtergerePentru că nu ai puterea asta...cu sau fără păcate!!!
ȘtergereMulţumesc pentru ajutor!
E drept că e târziu, atâta întelegere si zbucium gasesc in scrierle d- voastră că măfaceți sa zâmbesc acel zâmbet de iubire despre care scrieți la un moment dat.Păi a inceput de la urmarirea unui video despre radionică, apoi simteam din vorbirea d- voastră clară si articulată frumos cu grijă,că am ce descoperi.Iubire ne dorim și vă doresc.
RăspundețiȘtergereMulțumesc! Asemenea tuturor!
Ștergere