luni, 6 august 2018

Magia copilăriei - Rețelele neuronale



                                                         https://www.cantece-copii.


Una din cărțile pe care vă invit să o aveți la îndemână. Necesară la orice vârstă.
Am refăcut acest articol. Există pericolul informației pe care fiecare o va prelua din punctul lui de vedere, așa cum s-a și întâmplat și a se folosi pentru a susține puncte de vedere care nu erau în intenția mea. Riscul era de a crea așa, noi dizarmonii.

„Pentru a supraviețui, copilul trebuie să-și dezvolte un instinct pentru situațiile de pericol potențial. De aceea, încă de timpuriu în viață, dezvoltăm frici și aversiuni  în legătură cu evenimente și experiențe, pe care, în mod corect sau nu, le percepem ca fiind periculoase.
Multe din aceste aversiuni s-au dezvoltat în timp ce eram încă în pântecul mamei.
Un val de hormoni de stres trece bariera placentară și informează fetusul, EXACT despre dispoziția în care se află mama
  Dacă mama e fericită, fătul e bucuros. Dacă mama se simte în siguranță și iubită, acest mesaj este înregistrat de către făt, care, de asemenea, se simte iubit și în siguranță.”

Dezvoltarea societății este vizibil accelerată, din toate punctele de vedere: material, mental, dar mai  ales a gamei de emoții din trecutul nostru, al fiecăruia, care a fost transmis de generații. Mereu ne-am plâns unii de alții. O vom mai face! Nu este ușor să ștergi imprimările neurologice care au devenit deprinderi, (asemeni mișcării unui brat). Nici nu conștientizăm că le avem NOI înșine. Le vedem la alții.

Atunci când ni se pune la dispoziție o întreagă ȘTIINȚĂ a cunoașterii, e bine să începem aplicarea personală. Durează luni sau ani, dar merită. Merităm fiecare în parte, merită copii, nepoții și cei care vor veni. Merităm noi, indiferent de vârstă!

Pentru cei tineri e cel mai dificil. Li se cere „în numele spiritualității” să aibă un comportament civilizat. Chiar se știe care este acel comportament?! Ei se răzvrătesc tocmai împotriva preluării vechilor comportamente. Implicit și a celor care cer asta.

 E  bine ca tinerele mame să conștientizeze că așteptarea-(așteptările) de la ceilalți, va trece la făt. Bazele viitorului program: fericirea, bună-starea  mea, depind de alții, ei sunt responsabili dar și obligați să fie amabili, drăguți, înțelegători... E un vechi program, performant de secole. Partea cu programarea dependenței, nu a fost spusă, însă a funcționat chiar dacă nu a fost conștientizată.
Au preluat-o ca program de la mame, care la rândul lor au primit-o din generație în generație. Nu căutăm cine e vinovatul, ci să conștientizăm că avem asemenea stări.

 O carte care merită atenția tinerilor părinți este Biologia credinței – Bruce Lipton, care afirmă: „Părinții sunt inginerii genetici ai copiilor lor”.
Acum 20-30 de ani, știința și spiritualitatea încă nu se întâlniseră. Acum primii pași au fost făcuți.



„In acest timp formativ prenatal se dezvoltă un mare procent de căi neuronale din sistemul limbic, creionând felul în care vedem și simțim lumea și determinându-ne personalitatea.
Aceste înclinații sunt întărite, mai târziu, de către codurile de conduită și de repertoriul emoțional pe care l-am învățat de la părinții noștri.”

 Vechile instincte de supraviețuire –devenite emoții instinctive- sunt patru programe fundamentale ale creierului limbic: frica, foamea, agresivitatea și sexualitatea. Derivatele ulterioare sunt amărăciunea, invidia, mânia, frustrarea... o gamă enormă.

„Până la vârsta de șapte ani, creierul uman este un câmp fertil, ce absoarbe informație- mai întâi din placenta mamei, apoi dintr-o serie de influențe postnatale.
Unele dintre acestea, cum ar fi atingerea iubitoare a mamei și a tatălui, sunetul râsului familiar, îmbogățesc creierul copilului cu experiențe pozitive.
Alte experiențe – inclusiv acea primă inhalare a primei respirații- insuflă un sentiment de schimbare, dacă nu chiar de pericol, în această lume din afara mediului cald și umed, din uterul mamei.”

În timpul primilor ani ai vieții, creierul copilului este ca un aparat de înregistrare digitalsetat să înregistreze încontinuu. Sau, măsurată cu electroencefalograful (EEG)., frecvența undelor cerebrale ale unui copil, de la naștere până la vârsta de doi ani, este în starea DELTA, care este și frecvența undelor cerebrale ale unui  adult care doarme.


Creierul copilul doar înregistrează !!! redă, prin ceea ce pare a fi „comportamentul” lui față de mamă sau de tată, cei apropiați.  Comportament pe care și părinții l-au primit de la ai lor etc. Deocamdată acesta este aspectul pe care e necesar să îl acceptăm fără a învinovăți pe nimeni. Vorbele nu se înregistrează, simțămintele DA.

Copii SUNT imaginea stărilor interioare ale părinților, mai ales în primii doi ani. IN creierul lui se descarcă tot ceea ce părinții simt în prezența lui.  Dacă este o trăire mai puternică, chiar și de la distanță. 
Putem avea senzația că bebe înțelege, însă el doar percepe prin cele cinci simțuri. Acutele din vocea celor apropiați, privirea intensă atunci când i te adresezi, pot crea blocaje neuronale,la această vârstă, și duc ulterior la neascultare. De abia după ani, începe treptat, să aibă propria lui atitudine, în conformitate cu rețelele neuronale formate în primii doi ani (înregistrările). Tonul vocii, privirea, mediul ambiental al respectivei scene se înregistrează în mai multe regiuni ale creierului. Din această cauză, o traumă din copilărie, ca să fie ștearsă, înlăturată, mai târziu, trebuie să treacă prin accesarea celor cinci simțuri, așa cum deja se practică. 


Ulterior, poveștile implementate în copilărie, la oricare dintre noi, nu pot fi schimbate prin simpla modificare mentală a evenimentelor petrecute. Nivelurile profunde ale creierului, unde ele au fost setate, stocate, nu sunt ușor de accesat.

 În mare parte, atitudinile părinților, și numai a celor de acum, sunt programe primite, pe care ei înșiși, le-au activat sau nu. Se spune: are deprinderile unuia din bunici, căruia îi plăcea muzica, părinții fiind (aproape) afoni.  Părinții au avut programul respectiv, dar, nu l-au activat. Genetic se poate sări o generație și copilul să aibă părul bălai al bunicii sau ochii verzi/albaștri ai bunicului. Genetica, mai nou și epigenetica explică aceste aspecte. 

În cartea recomandată, veți citi despre rolul mitocondriilor și a ADN-ului mitocondrial, -ADNmt. care controlează destinul celulei, transmis numai pe linie maternă, față de ADN-ul din nucleul celulei, ADNn.
Dezvoltarea tot mai accelerată a neocortexului, poate înăbuși cele patru programe fundamentale ale sistemului limbic ajutându-ne să nu mai fim pradă – prădătorilor din noi.

În primele luni, rolul mamei, mai ales a celei care alăptează, este PRIMORDIAL. Însă nu numai lăpticul este sursă de hrană, ci și simțămintele mamei față de mama sa, față de socri, de frați, prieteni, de societate etc. Îndeosebi acum, cu telefonia mobilă e și mai periculos. Pentru că, nu mai e nevoie să vină personal cineva ca să ne influențeze, ci doar butonează. Și Tv-ul sau laptopul.
Nu au cum se retrage din fața pericolului care ne-a invadat viețile tuturor. SUNT însă suficiente metode, tehnici la care pot apela. Ascunderea, separarea, ruptura, nu este o metodă benefică pentru părinți, pentru bebeluș. Poate..temporar!
Fiecare copil are nevoi și posibilități strict personale. Dar ele trebuie să fie implementate  cu o IMENSĂ răbdare. Răstit, în grabă, mai mult inhibă. Și o deprindere învățată așa poate cauza probleme mai târziu. Nu va asculta cu ușurință „sfaturi”. De aici ni se trage fiecăruia, neatenția la sfaturi care ne-ar salva din multe neplăceri! 
Imi spunea o mămică că nu o ascultă năzdrăvanul ei. Am pus-o să îmi povestească. După cinci minute, îmi povestea de parcă voia să o „audă” copilul. Adică ȚIPA! I-am spus brusc: stop! De ce țipi?! - A! Dar să nu credeți că vorbesc așa și cu copilul! Telefonul mobil a fost binevenit. Avea înregistrări. In majoritatea, a recunoscut, că vocea ei era ...de speriat! S-a rușinat! Mi-a cerut iertare. Am început să râd: iubito, nu mie trebuie să îmi ceri iertare! La mine încă nu ai țipat! Râsul care a venit a fost o eliberare! Apelez deseori la schimbări de acest tip. Care decomprimă energiile din celălalt. Auto-învinovățirea e o altă modalitate de a nu schimba nimic.

REPETARE:
 În timpul primilor ani ai vieții, creierul copilului este ca un aparat de înregistrare digital, setat să înregistreze încontinuu. Sau, măsurată cu electroencefalograful (EEG)., frecvența undelor cerebrale ale unui copil, de la naștere până la vârsta de doi ani, este în starea DELTA, care este și frecvența undelor cerebrale ale unui  adult care doarme.

Apare Zâmbetul acela minunat ne arată iubirea DIN sufletul nostru. IUBIREA ca esență pură! Bebelușul aduce iubirea totală, din noi, la suprafață. Atunci, tu ca părinte, și bebelușul, una deveniți. E o contopire totală!
Dorința imensă de a avea copii, poate veni și din dorința de a da mai departe starea de zâmbet, așa cum numai în puritatea lor, încă neîncărcată de programe, o pot avea.  Clipe unice. Avem senzația că suntem una cu bebelușul. Ne încântă, ne place ce vedem! Acestea sunt primele daruri pe care le-am primit ca umanitate și pe care le dăruim întru eternitate! Cum să nu fim fericiți când vedem atâta iubire! Nici nu suntem conștienți de comoara din noi.

Tehnicile orientale pun mare preț pe zâmbet. Ne chinuim să le învățăm. Bine facem. Atunci când vedem un bebeluș zâmbindu-ne, tocmai am activat propriul zâmbet. MEMORAȚI_L!!! Priviți-i ochii și veți înțelege!

Dacă nu aveți un bebeluș în preajmă, priviți fotografii ale bebelușilor (până în doi ani) care zâmbesc! Indiferent de situația în care sunteți (și sunt multe...), priviți zâmbetul! Un copil zâmbește cu gurița dar ȘI  cu ochii! Total! Faceți asta conștientizând că vă amintiți propriul zâmbet al copilului care ați fost. Zâmbetul care vă place cel mai mult, e ZÂMBETUL vostru personal. Vă pot plăcea mai multe zâmbete. Și mai bine. Sunt amintiri din acea perioadă. Un zâmbet pentru mama, altul pentru tata, altul pentru cuțu care dădea din codiță......

E dificil să înțelegem starea DELTA a unui bebeluș. Stare în care noi dormim. Undele DELTA au cea mai mare amplitudine si cea mai joasa frecventa. Frecventa lor este cuprinsa intre 0,5-4 cicli pe secunda. La un adult, Delta este starea mintii inconștiente, în care primim informații care nu sunt accesibile în starea conștientă.

 Este de asemenea starea care este legată de vindecare, regenerare. ESTE CEL MAI EXTRAORDINAR ASPECT! Pentru că traumele suferite de unii bebeluși, se pot vindeca cu ușurință ACUM! Orice tip de traumă! Apelați cu încredere la metodele actuale- aveți de unde alege.

În cazul uni copil între doi și șase ani, frecvența este în spectrul theta, care este acela al unui adult ce trăiește o stare de imaginație, de reverie, sau de vis.

Acum copilul pune în practică atitudinile, deprinderile și învață continuu. Depinde ce și de la cine !!! Un turn din cuburi este cea mai minunată construcție, un desen este reverberația directă a lumii lui interioare. Linii frânte sau ondulate... Observă și imită! Și, „spune” multe.
Va interacționa la joacă cu copii asemănători sau se va închide în el.

 Undele teta. Când starea de calm şi relaxare alunecă către somnolenţă, creierul trece la unde mai lente şi mai ritmice, cu o frecvenţă de 4-7 Hz. Oricine poate genera acest gen de unde, cel puţin de două ori pe zi: în acele momente pasagere când trecem brusc de la starea de veghe la somn, când trecem de la somn înapoi la starea de veghe.
Mulți vindecători, ajung în timpul terapiilor, în starea Teta, benefică atât pentru pacient, cât și pentru ei. 

În carte veți găsi referire la vechile tehnici șamanice, care au la bază acest tip de unde, pe care dr. Villoldo le-a studiat. Și nu este singurul. Din fericire, preoții budiști, cu acceptul și îndemnul Sfinției Sale,  Dalai Lama, au participat la scanări ale creierului, cu aparatura ultra modernă. Așa s-au pus în evidență aceste unde, și înțeles, multe din misterele creierului, a vieții noastre interioare, în ultimă instanță.

 Cu alte cuvinte, un copil sub șapte ani, funcționează, practic, într-o stare de hipnoză sau de visareceea ce-i permite reportofonului digital din creier să adune informații – și să formeze căi neuronale – adecvate  mediului tânărului, fără filtrul și interferența logicii și rațiunii neocortexului. De citit și recitit!

Se știe acum că în jurul vârstei de doi ani, se manifestă autismul. Și nu numai de la vaccinuri. NU vaccinurile sunt de vină ci virusarea care deja este peste cotele suportabile, transmisă prin mâncare, prin programele primite. Ce credeți că va atrage mercurul, sau plumbul, în corpul celui mic?! Gândește el, sau frecvențele din creierul lui implementate de cei din preajmă, de mediul de viață, vor atrage elementele dăunătoare?! Nu e cazul să căutăm vinovați, ci să învățăm să depășim situația actuală.

 Poate crede cineva că părinții vor dizarmonii pentru copii lor?! Sigur că nu. Așa nici bunicii nu au vrut (și nici NU au știut), nici stră-stră, bunii. Sunt bunici care au un șoc emoțional chiar psihic, când află că „au transmis” programele pe care acum le manifestă copii. Totul se poate remedia!!! Cu bunăvoință și cu un efort constant.

 Pare că societatea de consum actuală, din ce în ce mai sofisticată duce la o lipsă de elemente necesare unei persoane echilibrate. Nu avem cum ne feri, dar metode de a ne reface starea de sănătate fizică, emoțională și sufletească, sunt.
Așa că metalele grele sunt primite încă din burtica mamei. Repet: NU mama este vinovată!!! Doar să fim lucizi și să conștientizăm acest aspect.
Toxicitatea lor se manifestă pregnant după doi ani. În jurul vârstei de patru ani, semnele devin tot mai evidente. Nu e de speriat. Cure de dezintoxicare se pot face la orice vârstă, PERIODIC! Laptele de capră este foarte bun în asemenea situații. Studiile științifice din ultimii ani, mai ales cele din neurologie, chimie au arătat „zgomotul” făcut de un surplus de elemente toxice. Care cu informație și bineînțeles cu bunăvoință, pot fi ținute sub control. Sunt deja și medicamente excepționale care ajută corpul să se elibereze de toxine. Însă fără un examen clinic specific, nu e indicat să le luăm.

Un aspect ACTUAL: vin copii supradotați! Cei care învață totul extrem de repede. Îi arăți de câteva ori o mișcare, un gest, și el este în stare să îl facă foarte bine. Pot părea copii hiperkinetici sau autiști (încă nu se știe clar ce este acest infricoșător autism, e o denumire bună de speriat).  
Marea majoritate au o disponibilitate enormă de a învăța. Ai privi doar ca pe niște zvăpăiați nu este tocmai cea mai bună atitudine. Numai că, nu suntem pregătiți, încă, nu știm cum să direcționăm energia copilului. Sau să-l ajutăm să iasă din starea lui. Contează aspectul personal la fiecare copil – Lucian Blaga nu a vorbit până la patru ani!

Ce-I putem dărui unui asemenea copil?! INCREDERE!  Iubirea se subînțelege! Încrederea că este minunat, perfect! Pentru că asta îl vom determina să fie. Fără cuvinte! Tăcerea de dincolo de cuvinte, ea vorbește! Gândiți-vă un pic la acest aspect, a lăsa starea din noi să devină reală, nu să o ascundem după cuvinte, dar să ne tremure sufletul. Pe un adult, îl mai putem convinge, pe un copil, SIGUR, NU! CREZI- pur și simplu CREZI!

Apoi, între 7 și 16 ani, se întâmplă ceva aproape contrar. Ieșim din modul de înregistrare și începem să ne jucăm cu modul de ștergere/anulare.

Da! Am și auzit suspine de ușurare: a! Deci se remediază! NU de la sine, așa p.n.v. Incep să se instaleze deprinderile, obiceiurile. Dacă unui copil mic i-ai cerut să aleagă între 3 sau 5 bucăți de măr, l-ai pregătit să aibă încredere că voința lui contează. Tu știai că 5 bucăți sunt multe, dar i-ai creat o opțiune și, mai ales, încrederea că e acceptat, ascultat. (tare mult îmi doresc să fi aflat și eu asemenea „trucuri”. Ale mele erau: roșiile fac obraji frumoși! Nu prea era o adresare directă, dar... ținea uneori).

La șapte ani, copii intră în etapa alegerilor stricte. De asta unele programe nu mai sunt susținute, și ele se șterg aproape automat. Regula de aur: nu țipa la copil, nu-i impune dorințele tale. Le are pe ale lui, prin care va explora lumea și va alege singur: asta repet sau nu.

În timpul anilor de adolescență, creierul nostru elimină aproape 80% din conexiunile dintre neuroni, într-un proces cunoscut sub numele de simplificare sinaptică. De ce? Pentru că am învățat ce se întâmplă în mediul din jurul nostru.
Abia în adolescență , creierul unui copil capătă o maturitate funcțională, operând în frecvențele superioare ale spectrelor alfa și beta.
Avem o idee destul de clară despre persoanele în care putem să avem încredere și în care nu, despre cine ne oferă mâncare și îmbrățișări și despre cine ne provoacă durere și ne pedepsește. Nu mai avem, deci, nevoie să strângem date din tot felul de surse, să explorăm opțiuni comportamentale și să căutăm căi alternative de a experimenta lumea. 

Avem... așa pare: că AVEM! Deocamdată vom începe experimentarea celor învățate, filmate , înregistrate, implementate. AVEM stările, AVEM frustrările, avem toată viața părinților, înregistrare primită și de ei, de la părinții lor, bunici etc. Se pare că de la a șaptea generație, așa cum spun textele antice!!!

Din ele vom păstra câteva, care ne vor defini de acum înainte. Unele vor determina întâmplări care vor deveni traume bine ascunse, dar care, asemeni magneților, vor atrage oameni, situații deloc plăcute. Trăim timpuri în care acest tip de traumă ( cine nu are?!) poate fi depistat, poate fi depășit.

Puțin după adolescența târzie, devenim legați de tradiție, ancorați în felul în care au fost lucrurile dintotdeauna, și înrădăcinați în credința că toate vor rămâne la fel, chiar dacă lumea se schimbă în jurul nostru.
Viziunea despre lume este stabilită- nu în piatră, ci în rețelele neuronale din creier. Aceste rețele neuronale comunică chimic și electric, iar nou le experimentăm ca EMOȚII. (emoții cognitive - emoții instinctive)

                                                                      

                                                        ***

Iubirea din zona noastră de cer, este plină de capcane. Fără respect, suntem supuși la diverse pasiuni, de la posesivitate, la crâncene dureri și dezamăgiri.
„Imi iubesc copilul”  și arată acum la TV cum o familie tânără, a vrut să „profite” de o oră de plajă, iar fetița a rămas (dormea și nu au vrut să o deranjeze) în mașina închisă, acum când au fost peste 35%. Sunt convinsă că își iubesc copilul! Însă există „ceva” în generația unor părinți de acum, la cei care au avut mai multe la dispoziție după *89. Multe au de învățat deoarece „ a învăța să renunți la ceva”, poate veni prin lecții dure. A fi responsabil, să renunți tu întâi. Nu pot fi acuzați direct acei părinți. Puteau să lase copilul cu cineva, dar l-au luat cu ei. Cred că s-au speriat destul, e o lecție pe care nu o vor uita ușor. Numai că abandonul deja s-a imprimat. Câtă încredere va avea ca adult în cei apropiați?! Și nu va ști cauza. Sunt multe întâmplări de acest fel, care ne vor urmări toată viața. 

Am văzut părinți care nu s-au îndurat să îi cumpere o jucărie (s-au uitat la preț), și au exclamat: așa muult?! Dar peste două standuri mămica și-a luat o bluză șic și căuta disperată șlapi care să se asorteze. CE credeți că s-a imprimat în mentalul copilului?! că este abandonat, că nu contează, că nu este iubit, că nu merită, că nu este bun.... Multe se vor iți mai târziu, cândva de-a lungul vieții.  

Da, poftele, de orice natură, ne joacă dureroase feste! Părinții dădeau cea mai bună bucată copilului, acum, pofteleATENȚIE: asta înseamnă TOXINE în corp) ne duc la monstruozități pe care nici nu conștientizăm ce urmări pot avea. 

In structura noastră avem Codul Iubirii (oricât ar suna de new age) dar el se află doar prin respect. Respectul înseamnă un echilibru natural care face sufletul să fie curat, Admirația este tot un aspect al respectului. Buna cuviință la fel. Respectul față de tot! Dacă vreți ÎNCÂNTAREA, APRECIEREA și RECUNOȘTINȚA față de tot! Dacă este cineva cu care nu te înțelegi, nu-l înjosi, nu-l desconsidera. Cel mai bine evită-l. Dar fii atent la ce fel de persoane tot atragi! CEVA din structura ta neurologică, din elementele nocive din corp, ATRAGE!

Respectul este RECUNOAȘTEREA iubirii! Admiră, apreciază sincer și spune la o persoană-două zilnic cât o apreciezi. Exercițiul repetat este o implementare. Așa devine o constantă. La orice vârstă.  Vezi care sunt părțile tale bune! Luptă, pentru că e o luptă cu alte programe din tine, (religiile ar spune demoni), pe care singur le vei slăbi. Cel mai minunat este că se va schimba și lumea! Nu întotdeauna, nu mereu, pentru că atunci când se descarcă unele programe vechi, se poate lăsa cu tsunami. Dar, sigur, urmează o perioadă de calm, binefăcătoare. E un semn bun!




                      http://clubulbebelusilor.ro



Citatele evidențiate cu roșu sunt din cartea: Neuroștiința iluminării – dr. David Perlmutter M.D, și dr. Alberto Villoldo Ph.D. pag. 74-76













4 comentarii:

  1. Woooow ....excelent ! Il dau mai departe la fica si nora mea ......si la toata lumea .....ca merita ! Multumesc mult !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să le trasmiteți toată iubirea și respectul că sunt părinți la rândul lor!

      Ștergere
  2. Am sa l distribui cat pot. Din cate stiu nu il vor citi cei tineri. Ma recunosc in unele dintre situati de bunica. Foarte bine punctat. Ceea ce nu pot conceoe cat de mult s-a putut "strica" tineretul intr-un timp atat de scurt de la revoluti pana in prezent. Recunostinta a devwnit umulitoare si umilirea putere si forma de "bucurie rautacioasa" apreciata si sustinuta de asa zisi prieteni si/sau rude "bine intentionate" care clocatesc de rautate si invidie. Oare tineretul cum poate ajunge doar la sentimentele cu frecventa joasa? Daca ar citi macar acest articol cred ca ar observa ca cea ce simt uneori in ei este "ok" adica respectul si iubirea pt parinti si nu numai. Ar vedea ca doar MARFA se cumpara nu omenia, sufletul si ca "pretul" sentimentelor nu este dat de "eticheta"

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Copii noștri, părinții de astăzi, au de trecut prin mult mai multe încercări, decât noi. Eu cred că vor reuși! Am povestit despre părintele care a învățat să nu mai trăiască el în propria dezamăgire și a reușit să se bucure de viață, fiind de ajutor atunci când ființa pe care o iubea, fiul lui, a avut nevoie de ajutor. Cred că este o atitudine pe care trebuie să o invățăm cu toții. CÂT respect i-am învățat noi?! o dureroasă intrebare. Nu prin cuvinte , ci din atitudine. Putem remedia situația personală, să aducem Respectul întâi în viața noastră.
      Nu am avut informațiile, ințelepciunea pe care ei, tinerii o au la dispoziție acum. Multora nici nu are cine le explica, pentru că e un efort de a schimba ceea ce tu însăți credeai că e adevărat. Știu cum este! și nu e ușor deloc.
      Să-i îndrumăm cu iubirea din inimă, cu tăcerea sufletului pentru a nu-i răni și a fi prăzi mai ușoare.

      Ștergere

Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text